Urmare a unei situaţii de neacceptat în practica judiciară din România în care persoane cu funcţii de conducere în diverse culte ori grupări religioase sunt abordate inferior, informăm care sunt dispoziţiile legii privitoare la statutul de cler şi arhiereu.

Vom avea în vedere criteriile generale ale Parlamentului European referitoare la situația drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană (2010-2011) prin rezoluţiile sale (2011/2069(INI)DIRECTIVA CONSILIULUI 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000, conform căreia

,,… Articolul 2

Conceptul de discriminare

(1) În sensul prezentei directive, „principiul egalităţii” reprezintă absenţa oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menţionate în art. 1.

(2) În sensul alin. (1):

(a) o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într-o manieră mai puţinfavorabilă decât este, a fost sau va fi tratată într-o situaţie asemănătoare o altă persoană, pe baza unuia dintre motivele menţionate în art. 1;

(b)o discriminare indirectă se produce atunci când o dispoziţie, un criteriu sau o practică aparent neutră poate avea drept consecinţă un dezavantaj special pentru persoane de o anumită religie sau convingeri, …, de o anumită vârstă sau de o anumită orientare sexuală, în raport cu altă persoană, …

Potrivit Legii nr. 489/2006, art. 1-6 grupările religioase se bucură de aceleaşi drepturi cu cultele religioase, diferenţa o face evidenţa Direcţiei pentru Culte sau Ministerul Cultelor, grupările religioase neavând obligaţia de a-şi raporta structura statului dar nici beneficiul unor fonduri de stat.

S-a conturat o practică total greşită, cum că dacă gruparea nu este cult, nici titlul clerical nu ar fi valabil, incriminându-se chiar rangul ca fiind mincinos, vom prezenta aceste abuzuri oribile ale statului în alt articol. Ne vom orinta în prezenta dezbatere asupra egalităţii de cler. Potrivit Legii 489/2006 se disting următoarele dispoziţii:

Art. 1. – (1) Statul român respectă şi garantează dreptul fundamental la libertate de gândire, de conştiinţă şi religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României, potrivit Constituţiei şi tratatelor internaţionale la care România este parte.

(2) Nimeni nu poate fi împiedicat sau constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrară convingerilor sale, şi nici nu poate fi supus vreunei discriminări, urmărit sau pus într-o situaţie de inferioritate pentru credinţa, apartenenţa sau neapartenenţa sa la o grupare, asociaţie religioasă sau uncult ori pentru exercitarea, în condiţiile prevăzute de lege, a libertăţii religioase.

Art. 2. – (1) Libertatea  religioasă  cuprinde dreptul oricărei  persoane   de a avea sau  de a adopta o  religie,  de a şi-o manifesta  în mod  individual sau  colectiv,  în public sau  în particular,  prin practicile şi  ritualurile specifice  cultului,  inclusiv prin educaţie  religioasă,  precum şi  libertatea  de a-şi  păstra  sau schimba  credinţa  religioasă.

(2) Libertatea de a-şi manifesta credinţa religioasă nu poate face obiectul altor restrângeri decât al celor care sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Art. 3. – (1) Părinţii sau tutorii au dreptul exclusiv de a opta pentru educaţia religioasă a copiilor minori, conform propriilor convingeri.

(2) Religia copilului care a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi aleagă singur religia.

Art. 4. – Orice persoană, cult, asociaţie religioasă sau grupare religioasă din România este liberă de a stabili şi menţine relaţii ecumenice şi frăţeşti cu alte persoane, culte sau  grupări  religioase şi cu organizaţiile inter-creştine şi inter-religioase, la nivel naţional şi internaţional.

Art. 5. – (1) Orice persoană are dreptul să îşi manifeste credinţa religioasă în mod colectiv, conform propriilor convingeri şi prevederilor prezentei legi, atât în structuri religioase cu personalitate juridică, cât şi în structuri fără personalitate juridică.

(2) Structurile religioase cu personalitate juridică reglementate de prezenta lege sunt cultele şi asociaţiile religioase, iar structurile fără personalitate juridică sunt grupările religioase.

(3) Comunităţile religioase îşi aleg în mod liber structura asociaţională în care îşi manifestă credinţa religioasă: cult, asociaţie religioasă sau grup religios, în condiţiile prezentei legi.

(4) În activitatea lor, cultele, asociaţiile religioase şi grupările religioase au obligaţia să respecte Constituţia şi legile ţării şi să nu aducă atingere securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice, precum şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

(5) Este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de apartenenţa la  culte, cu excepţia desfăşurării lucrărilor de  recensământ  naţional aprobat prin lege sau în situaţia în care persoana vizată şi-a dat, în mod expres, consimţământul pentru aceasta.

(6) Este interzisă obligarea persoanelor să îşi menţioneze religia, în orice relaţie cu autorităţile publice sau cu persoanele juridice de drept privat.

Art. 6. – (1) Gruparea religioasă este forma de asociere fără personalitate juridică a unor persoane fizice care, fără nici o procedură prealabilă şi în mod liber, adoptă, împărtăşesc şi practică o credinţă religioasă.

(2) Asociaţia religioasă este persoana juridică de drept privat, constituită în condiţiile prezentei legi, formată din persoane fizice care adoptă, împărtăşesc şi practică aceeaşi credinţă religioasă.

(3) O asociaţie religioasă poate deveni cult în condiţiile prezentei legi.

Din economia textului de lege mai sus menţionat rezulta statut deplin de egalitate între ierarhia unui cult şi cea a unei grupări religioase. Prin urmare Înaltul Cler al unei grupări religioase este în deplin egal tratament cu cel al unui cult, aceasta având în vedere şi Convenţia Cadru a Consiliului Europei privind drepturile credinţelor. Aşa dar, sunt nelegale procesele penale ori civile încredinţate tribunalelor şi judecătoriilor atunci când în cauză pârâtul sau inculpatul este un arhiereu sau un paroh membru al înaltului cler, ori un paroh sau pastor ce guvernează mai multe comunităţi.

Marius Leontiuc

Publicat de: episcopleontiuc | 20 decembrie 2012

O veste îmbucurătoare, preluare Euro TV


Orice am face noi, nu putem face nimic dacă Nu există o Aprobare supremă, o înfăptuire de Sus. Vorbim despre graţieri, şomaj, datorii şterse, uităm de facto unde este Marea Îndurare.

Acest portal vă prezintă cea mai bună veste îmbucurătoare din istoria civilizaţiei, este vorba de hotărârea Îndurării, despre Venirea în lume a lui Mesia, despre cel ce a fost şi este viu, despre Crăciunul care l-a adus pe lume pe Isus, despre Isus Hristos. Nu există o veste mai îmbucurătoare ca aceasta, pentru noi şi dvs., este semnul de graţiere supremă şi este cheia succesului nostru, succesul nostru al oamenilor, idealul nostru este acest Iisus care s-a născut în seara de Crăciun.

Cum putem face ca seara de Crăciun să devină o seară magică?

Primul răspuns este să facem ceea ce au făcut şi magii. Magii s-au uitat în sus şi nu împrejur, şi uitându-se în sus au văzut steaua şi au ajuns la ieslea cu pruncul şi i-au dat daruri. Dragi cititori dacă vă uitaţi în jur veţi vedea răutate, veţi vedea raţiuni, dar dacă vă veţi uita către cer, steaua de Crăciun vă va duce la iesle, ieslea de la Betleem unde trebuie să depuneţi daruri şi să vă închinaţi se află la orice spital oncologic cu oameni suferinzi. Ieslea cu pruncul Iisus se află la orice orfelinat nevizitat, ieslea cu pruncul se află şi la azile de bătrâni.

Steaua Crăciunului pe care acest site ţi-o arată de data aceasta te va conduce la azile, la spitale, la orfelinate, la bătrâni bolnavi, la puşcării, la familii îndurerate. Nu sunt cele mai atractive locuri pentru a duce un colind şi daruri, atât cât vă permiteţi dragi cititori, dar sunt locurile în care cu siguranţă veţi găsi ieslea şi pruncul, şi într-o zi un astfel de gest vă poate scuti de o pedeapsă veşnică. Iată cum putem transforma Crăciunul în sărbătoarea supremă, într-o seară magică.

Cititorii  vor merge în colindă la azile, la spitale, la orfelinate, la bătrâni bolnavi, la puşcării, la familii îndurerate, pentru că au înţeles menirea Sărbătoritului din ziua de Crăciun.

Fiţi binecuvântaţi ! al vostru Marius Leontiuc


Imaginea articolului România recunoaşte titlurile de medic specialist din Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă şi SUARomânia recunoaşte titlurile de medic specialist din Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă şi SUA

SOCIAL astăzi, 15:59

România recunoaşte titlurile oficiale de calificare ca medic specialist eliberate, în afara graniţelor UE, de Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă şi SUA, pentru mai multe specialităţi medicale, printre care anestezie terapie intensivă, cardiologie şi chirurgie cardiovasculară.citeşte tot

Publicat de: episcopleontiuc | 20 iunie 2012

Marius Leontiuc – Exceptia prejudiciala


DOSAR NR. 

 

 

Către  Instanţa de fond

 SECTIA PENALA

 

 

 

Subsemnatul _____________________

in temeiul juridic al art.301 CPP, art 197 alin(1-4) C.Pr.Pen. raportat  la art. 1-6 din Legea nr. 489/2006 cu referire la art 4 din Legea nr. 554/2004 (Legea Contenciosului Administrativ) si Legea nr. 340/2009 în raport de disp. Art 367 TFUE

 

cu privire la ___________________________________________înaintez urmatoarele:

I. EXCEPŢIE PREJUDICIALĂ COMUNITARĂ
( art. 267 TFUE rap. la Legea nr. 340/2009 )

ACŢIUNEA ÎN PRONUNŢAREA UNEI HOTĂRÂRI
PRELIMINARE ADRESATĂ CURŢII DE JUSTIŢIE A
UNIUNII EUROPENE DE LA LUXEMBURG
I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Raportul dintre CJCE şi instanţele naţionale în cadrul procedurii acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare

Comunitatea Europeană presupune o ordine juridică autonomă, în cadrul căreia s-a încredinţat organelor de jurisdicţie ale statelor membre aplicarea dreptului comunitar. Pentru a asigura caracterul unitar al îndeplinirii acestei misiuni, autorii Tratatelor au creat un mecanism special, reglementat de art.234 TCE, cel al acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare, care să permită instanţelor naţionale şi Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) să relaţioneze. Este vorba de un mecanism care prin supleţea sa este perfect adaptat pentru a crea raportul ce trebuie să existe între judecătorul comunitar şi instanţele naţionale, permiţând un control al celui dintâi asupra judecătorului naţional, fără a putea vorbi însă de o relaţie ierarhică. Acest control este cu atât mai eficace cu cât, prin intermediul hotărârilor preliminare, CJCE poate participa efectiv, într-o anumită măsură, la exercitarea funcţiei jurisdicţionale în statele membre, prin imixtiunea sa, indirectă, în calificarea juridică a faptelor din acţiunea principală.
Art.234 TCE constituie deci cheia de boltă a puterii jurisdicţionale în cadrul Comunităţii, contribuind de o manieră determinantă la implementarea unui spaţiu jurisdicţional la nivel comunitar, prin posibilitatea pe care a oferit-o CJCE ca, prin jurisprudenţa sa, din care o parte importantă – calitativ şi cantitativ – e formată din hotărârile preliminare, să joace un rol major în procesul de integrare europeană.
CJCE şi instanţele naţionale au competenţe bine delimitate dar, pentru aplicarea uniformă a dreptului comunitar, organele de jurisdicţie comunitare vor contribui, direct şi complementar, la luarea unei decizii la nivel naţional. Relaţiile dintre CJCE şi instanţele naţionale sunt de cooperare , cel puţin în sensul că această Curte are o putere minimă de a se asigura că instanţele naţionale urmează opinia sa, iar, în sens contrar, în cadrul unui sistem juridic naţional, o instanţă ar putea să facă trimiteri la CJCE spre a-şi întări poziţia sa faţă de alte instanţe naţionale sau faţă de alte ramuri ale guvernării .
Raportul de cooperare care ia naştere în temeiul dispoziţiilor art.234 TCE este condiţionat de respectarea principiilor, fundamentale în cadrul ordinii juridice comunitare, relative la prioritatea şi directa aplicare a dreptului comunitar, precum şi la caracterul obligatoriu al hotărârilor CJCE.
Judecătorul naţional a fost numit “judecătorul de drept comun” al dreptului comunitar , atît el cât şi CJCE exercitându-şi atribuţiile în cadrul aceleiaşi ordini juridice, şi ambii în calitate de judecător comunitar.
Revine însă ordinii juridice interne, în absenţa unei prevederi comunitare contrare, rolul de a stabili competenţa organelor jurisdicţionale, precum şi procedura de urmat în vederea apărării drepturilor de care justiţiabilii beneficiază în virtutea efectului direct al dreptului comunitar .
Acest principiu al autonomiei procedurale este dublu condiţionat: nu trebuie să fie nici o diferenţă între acţiunile întemeiate pe dreptul comunitar şi cele întemeiate pe dispoziţiile dreptului intern (principiul echivalenţei) şi exercitarea acestor drepturi nu trebuie să devină în practică imposibilă sau excesiv de dificilă, chiar dacă se face cu respectarea egalităţii de tratament (principiul efectivităţii) .
Principiul cooperării, care caracterizeză procedura acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare, are şi un efect orizontal, fiind incident nu numai în cazul relaţiei CJCE – judecător naţional, ci şi în raporturile existente în cadrul ordinii juridice a unuia şi aceluiaşi stat membru, presupunând o cooperare între judecătorii naţionali ai acelui stat, dar şi, mai larg, un schimb de experienţă între judecătorii diferitelor state ale Uniunii Europene.
Procedura acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare are un caracter unitar şi presupune 3 faze distincte, având ca unic scop aplicarea unor dispoziţii ale dreptului comunitar cauzei concrete deduse judecăţii în faţa instanţei naţionale: formularea acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare (după ce în prealabil s-a stabilit, de către judecătorul naţional, pertinenţa, relevanţa, precum şi necesitatea unei asemenea hotărâri, în vederea soluţionării cauzei) (a), soluţionarea acţiunii şi pronunţarea hotărârii preliminare de către CJCE (b) şi soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost formulată acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, pe baza hotărârii CJCE (c), prima şi ultima etapă fiind supuse analizei în prezentul studiu.
II. REGLEMENTARE

Potrivit art.234 (fostul art.177) din TCE:

Curtea de Justiţie este competentă să hotărască, cu titlu preliminar/prejudicial:
a) cu privire la interpretarea trataelor şi dreptul Uniunii;
b) cu privire la validitatea şi interpretarea actelor edictate de instituţiile comunitare şi de BCE;
c) cu privire la interpretarea statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, în măsura în care statutele prevăd acest lucru;
Atunci când o asemenea problemă este invocată în faţa unui organ de jurisdicţie al unui stat membru, acesta poate, în cazul în care apreciază că o decizie sub acest aspect îi este utilă în vederea soluţionării cauzei interne, să ceară Curţii de Justiţie să hotărască în acestă privinţă.
Atunci când o asemenea problemă este invocată în cadrul unei cauze aflate pe rolul unui organ de jurisdicţie naţional ale cărui hotărâri nu pot face obiectul vreunei căi de atac potrivit dreptului intern, acel organ este obligat să sesizeze Curtea de Justiţie.

Acţiunea preliminară face obiectul mai multor dispoziţii ale Statutului şi Regulamentului Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene .
Relativ la cauzele privind vizele, azilul şi politica de imigrare, care au fost incluse în TCE prin Tratatul de la Amsterdam, acţiunea preliminară nu poate fi iniţiată decât de un “organ de jurisdicţie de ultimă instanţă” (organ de jurisdicţie naţional ale cărui hotărâri nu pot face obiectul vreunei căi de atac potrivit dreptului intern, art.68 TCE, pct.1), acest organ de jurisdicţie fiind de altfel obligat să sesizeze Curtea în măsura în care condiţiile art.234 sunt îndeplinite.
Cooperarea judiciară în materie penală a fost menţinută A DEVENIT cadrul Uniunii prin unirea pilonului I cu pilonul III, decizia cadru fiind directiva pilonului III. Potrivit art.34 TCE, Consiliul, statuând în unanimitate, poate adopta decizii-cadru în scopul armonizării dispoziţiilor cu valoare normativă şi de reglementare ale statelor membre, adopta decizii în orice alt scop şi încheia convenţii. Art.35 din TCE stabileşte competenţa Curţii de Justiţie de a pronunţa o hotărâre preliminară cu privire la validitatea şi interpretarea acestor decizii şi la interpretarea acestor convenţii. În plus, statele membre pot limita dreptul de a iniţia o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, rezervându-l organelor de jurisdicţie “de ultimă instanţă”. Trebuie observat de asemenea că acestea din urmă nu sunt obligate în acestă materie să sesizeze Curtea, procedura diferenţiindu-se în mod esenţial din acest punct de vedere de cea reglementată de art.234 TCE.
Noul articol 225 din Tratatul de la Nisa ar permite transferul de competenţă către Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţii Europene şi în ceea ce priveşte acţiunile în pronunţarea unei hotărâri preliminare, dar cu privire numai la domenii strict delimitate prin statutul Curţii .
Prevederile art.234 sunt destinate să asigure aplicarea uniformă a dreptului comunitar în toate statele membre privind:
– interpretarea uniformă a acestuia de către tribunalele naţionale, dată fiind existenţa diverselor sisteme juridice naţionale care poate duce la interpretări divergente;
– validitatea actelor comunitare;
– facilitarea aplicării dreptului comunitar de către instanţele naţionale, astfel încât să se înlăture dificultăţile cauzate de cerinţa de a i se da deplin efect în cadrul sistemului judiciar al statelor membre ;
– păstrarea caracterului comunitar al dreptului instituit de Tratat şi asigurarea respectării sale în toate împrejurările, în toate statele membre .
Interpretarea pe care o va da CJCE urmăreşte cunoaşterea sensului exact al unor dispoziţii neclare (contencios de interpretare) şi priveşte atât conţinutul Tratatelor constitutive, cât şi dreptul derivat, inclusiv cel al relaţiilor externe, în timp ce stabilirea validităţii urmăreşte să verifice conformitatea unui act cu dreptul comunitar (contencios de legalitate), neputând privi decât dreptul comunitar derivat .
Practica a demonstrat că cele două categorii, de “interpretare” şi, respectiv, de “validitate” se pot combina, şi anume că stabilirea validităţii poate depinde de soluţionarea, în prealabil, a unei probleme de interpretare, astfel ca un act comunitar atacat să poată fi menţinut dacă este interpretat într-un anumit sens .
Proceduri în dreptul naţional similare celei prevăzute de art.234 TCE. Acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare reglementată de art.234 TCE a avut la origine anumite sisteme naţionale, în special cel italian, german şi francez . Autorii tratatelor nu au avut însă asemenea modele la nivel internaţional, iar din acest punct de vedere această procedură este şi va rămâne o formă extinsă de cooperare între organele de jurisdicţie naţionale şi o instanţă internaţională, în dreptul nostrum existând legea nr. 340/2009.
Pentru unele state membre, procedura reglementând acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare era una necunoscută, în timp ce pentru altele, procedura reglementată de art.234 TCE a sevit drept model pentru anumite mecanisme naţionale, reglementate ulterior. Astfel, aceasta a permis de asemenea instaurarea unui dialog între dreptul naţional şi dreptul comunitar.
La nivel naţional, în diferitele state membre, se pot enumera mai multe forme de acţiuni în vederea pronunţării unei hotărâri având un caracter preliminar: invocarea excepţiei de neconstituţionalitate; regulatorul de competenţă; concilierea hotărârilor contradictorii emanând de la două organe jurisdicţionale diferite; posibilitatea solicitării unei instanţe superioare a unui aviz consultativ cu privire la o problemă de drept incidentă în cauză.
Dispoziţii naţionale care completează procedura reglementată de art.234 TCE. Procedura reglementată de art.234 TCE nu poate fi limitată şi nici modificată sub nici o formă de către legislaţia naţională . Totuşi, dreptul comunitar nu reglementează în detaliu procedura de urmat în faţa instanţelor naţionale, acest aspect rămânând la latitudinea dreptului intern.
III. Formularea acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare şi sesizarea CJCE

1. Potrivit dreptului comunitar, în ultimă instanţă, organele de jurisdicţie ale statelor membre sunt cele care au legitimare procesuală în vederea sesizării CJCE. Acest lucru nu trebuie însă confundat cu iniţiativa formulării unei acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare, care poate aparţine fie uneia din părţile cauzei, fie instanţei înseşi .
Şi în această privinţă s-au remarcat diferenţe de la un stat membru la altul. Astfel, în ţările cu o procedură de tip acuzatorial (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca), precum şi într-o serie de alte state, acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare este formulată la cererea părţilor, în general, dar aceasta nu exclude posibilitatea instanţei înseşi de a avea o asemenea iniţiativă. Un caz singular raportat Curţii îl constituie Consiliul de Stat francez, care niciodată nu a sesizat CJCE la cererea vreunei părţi, ci numai din oficiu.
În legătură cu aplicarea din oficiu a dreptului comunitar, s-a considerat că eficacitatea acestuia din urmă implică, în mod necesar, ca instanţa naţională sesizată cu o cauză să dispună de atribuţii extinse în vederea luării în considerare, din oficiu, a exigenţelor ordinii juridice comunitare. Faptul că dreptul comunitar reglementează adesea relaţiile dintre particulari şi subiectele de drept public este un argument în plus în acest sens. Pe de altă parte, dreptul comunitar se aplică în circumscripţia unor organe de jurisdicţie naţionale, ale căror organizare şi practici sunt diferite şi cărora le recunoaşte autonomia. Această stare de fapt este de natură a da naştere la tensiuni şi în ultimii ani CJCE a pronunţat mai multe hotărâri cu privire la dispoziţiile procedurale ce se regăsesc la nivel naţional, stabilind dacă acestea sunt sau nu discriminatorii şi analizând, de asemenea, în ce măsură instanţele naţionale sunt obligate să invoce din oficiu dispoziţiile de drept comunitar. Este o problemă care nu a fost soluţionată unitar la nivelul diferitelor state membre.

2.Sesizare facultativă sau obligatorie. CJUE consideră că atunci când dreptul naţional dar şi cel al Uniunii este neclar, se impune sesizarea sa chiar şi din oficiu.
Din interpretarea art.234 TUE se disting două categorii de acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare: una facultativă (alin.2) şi una obligatorie (alin.3), aceasta ridicând o problemă delicată de delimitare în cazul stabilirii validităţii actelor comunitare. Astfel, în temeiul alin.2 al textului menţionat, de a sesiza sau nu CJCE cu o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, judecătorul naţional fiind liber să interpreteze şi să aplice dreptul comunitar, acest lucru ar putea avea consecinţe de neprevăzut în cazul în care instanţele naţionale ar constata nulitatea unui act comunitar fără a sesiza, în prealabil, CJCE, astfel că aceasta din urmă a statuat, cu caracter de principiu, că în această situaţie, în mod excepţional, formularea unei acţiuni preliminare este obligatorie, chiar dacă organul de jurisdicţie naţional nu face parte dintre cele prevăzute la art.234 alin.3 TUE . Numai CJCE este competentă să decidă asupra validităţii actelor comunitare (art.230 TUE), declarând, dacă este cazul, nulitatea lor. Pe acest cadru s-a instituit obligaţia sesizării CJUE prin Tratatul Lisabona.
Însă, în cazul în care Curtea, printr-o hotărâre anterioară, a declarat nulitatea unui act comunitar, instanţa naţională nu mai este ţinută să sesizeze CJCE cu o acţiune preliminară având acelaşi obiect, cerinţe imperioase de securitate juridică, pe lângă necesitatea aplicării unitare a dreptului comunitar, determinând efectul erga omnes al unor asemenea hotărâri .
Pe de altă parte, relativ la dispoziţiile art.234 alin.3 TCE, în opinia CJCE, instanţele naţionale nu sunt obligate să adreseze Curţii o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare în trei ipoteze: a) când problema invocată nu este utilă cauzei, neputând influenţa în nici un mod soluţionarea acesteia; b) când problema de drept respectivă a mai făcut obiectul unei acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare într-o cauză similară sau a fost elucidată prin jurisprudenţa Curţii, chiar în lipsa unei stricte identităţi a chestiunilor în litigiu; c) când instanţa constată că aplicarea corectă a drepului comunitar se impune cu o aşa evidenţă încât nu lasă loc nici unei îndoieli rezonabile.
În ce priveşte prima ipoteză, mai nou, s-a statuat că “în principiu, instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei hotărâri preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii, astfel că aceasta din urmă poate respinge acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare cu care a fost sesizată doar dacă este vădit faptul că cererea de interpretare nu are nici o legătură cu obiectul acţiunii principale” . Mai mult, Curtea a admis că interpretarea dreptului comunitar este de asemenea utilă judecătorului naţional dacă aceasta, în virtutea unor principii proprii sistemului de drept intern, poate avea consecinţe particulare .
Cu privire la ultimele două ipoteze, în hotărârea CJCE din 6.10.1982, C.I.L.F.I.T., C 283/81 (Rec., p.3415), s-a discutat asupra aplicării teoriilor “actului clar” şi “actului clarificat” (acte clair – acte eclairé), având drept consecinţă exonerarea instanţelor naţionale de obligaţia de sesizare a CJCE . Teoria actului clar, de sorginte franceză, presupune că tribunalele administrative nu trebuie să trimită o chestiune de drept civil tribunalelor civile şi invers, când ele consideră că materia este suficient de clară aşa încât problema să fie soluţionată de ele însele. Pentru ca această teorie să devină incidentă şi cu privire la dispoziţiile art.234 alin.3 TUE, corecta aplicare a dreptului comunitar trebuie să fie aşa de evidentă încât să nu lase nici o posibilitate de îndoială rezonabilă în ceea ce priveşte modul de soluţionare a problemei invocate. Teoria actului clarificat presupune existenţa unei hotărâri anterioare a Curţii în ipoteza unei probleme identice ridicate într-un caz similar, situaţie în care, de asemenea, instanţa naţională nu mai este obligată să formuleze o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, fiind în prezenţa unei alte excepţii, stabilite pe cale jurisprudenţială, de la regula prevăzută de art.234 alin.3 TCE.
În legătură cu situaţiile în care instanţele naţionale se pot considera exonerate de obligaţia de sesizare a CJCE, în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, ce le incumbă în temeiul art.234 TCE, s-a învederat şi posibilitatea consultării Comisiei (sau al Consiliului) cu ocazia stabilirii validităţii unui act comunitar, prin audierea unui reprezentant al acestora. Acest mijloc nu a fost însă folosit niciodată, considerându-se chiar, în unele state membre, că acest lucru ar contraveni normelor procedurale naţionale.

2.1. Garantarea respectării obligaţiei de sesizare a CJCE, potrivit dispoziţiilor art.234 TCE
2.1.a. Căi de atac prevăzute de dreptul intern, având ca obiect hotărârea de sesizare a Curţii de Justiţie cu o acţiune preliminară. Acestea se pot încadra într-una din următoarele categorii: 1) recursul împotriva hotărârii unei instanţe de grad inferior de sesizare a CJCE ; 2) recursul împotriva hotărârii prin care se respinge cererea unei părţi de a introduce o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, exercitat separat şi anterior soluţionării fondului cauzei; 3) calea de atac exercitată împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat fondul cauzei, pe motiv că acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare a fost sau nu introdusă.
Nu există nici o prevedere în dreptul comunitar care să interzică reglementarea, la nivel naţional, a unei căi de atac împotriva hotărârii prin care s-a sesizat Curtea de Justiţie cu o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, într-o asemenea situaţie, la cererea instanţei naţionale în cauză, procedura de soluţionare în faţa Curţii putând fi suspendată.
Majoritatea codurilor de procedură ale statelor membre se aseamănă în ceea ce priveşte faptul că nu permit exercitarea unei căi de atac împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat fondul cauzei, pentru motive ce ţin de formularea unei acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare.
2.1.b. Curtea Constituţională şi procedura reglementată de art.234 TCE. După cum am amintit mai sus, Curtea Constituţională poate fi competentă, eventual, pentru a controla activitatea instanţelor supreme în ceea ce priveşte aplicarea art.234 alin.3 TCE (Germania şi Spania). Rolul Curţii Constituţionale poate fi de asemenea examinat, în lumina art. 234 TCE, şi cu privire la existenţa unei obligaţii de a sesiza CJCE pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare. Pot de asemenea apărea probleme în ceea ce priveşte raportul dintre sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate şi acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare reglementată de art.234 TCE.
2.1.c. Respectarea, de către instanţele naţionale, a obligaţiei de sesizare a CJCE, în condiţiile art. 234 alin.3 TCE, este garantată, pe lângă posibilitatea formulării unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligaţiilor lor conform tratatelor comunitare, şi de către mecanismul CEDO, statuându-se că refuzul unei instanţe naţionale de ultim grad de a sesiza CJCE cu o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare poate aduce atingere dreptului la un proces echitabil, apărat de art.6 alin.1 din Convenţie.

3.Obiect. Acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare poate avea ca obiect numai soluţionarea unor probleme de drept, Curtea neputând fi învestită cu verificarea situaţiei de fapt. Cu toate acestea, prezentarea faptelor, deşi nu poate fi pretinsă, ea ar facilita aprecierea Curţii în interpretarea pe care o va da.
Atunci când soluţionează o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, Curtea se pronunţă în sensul interpretării sau stabilirii validităţii dreptului comunitar, iar nu a legilor sau reglementărilor naţionale . Competenţa atribuită Curţii în această materie corespunde, de fapt, unui veritabil monopol al interpretării autentice a dreptului comunitar. De asemenea, obiectul unei asemenea acţiuni nu poate consta în aplicarea dreptului comunitar în cadrul acţiunii principale, aceasta intrând în atribuţiile judecătorului naţional .
Curtea nu se poate pronunţa nici asupra compatibilităţii unei măsuri luate la nivel naţional cu dreptul comunitar . Într-o asemenea situaţie, Curtea s-a considerat însă competentă de a furniza instanţei naţionale toate elementele de interpretare a dreptului comunitar, care să permită acesteia din urmă să aprecieze dacă norma de drept naţional contravine dreptului comunitar . Potrivit unei reorientări a jurisprudenţei, CJCE a statuat însă că poate proceda la interpretarea unor prevederi legislative naţionale decalcate din dreptul comunitar sau care fac trimitere la acesta .

În cazul în care pe rolul CJCE se află deja o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare similară, vizând soluţionarea aceleiaşi probleme de drept, instanţa naţională are trei posibilităţi: să aştepte pronunţarea unei hotărâri de către CJCE, cu privire la acea acţiune, să introducă o nouă acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, având acelaşi obiect, sau să continue judecarea cauzei fără a aştepta pronunţarea hotărârii CJCE, în practică fiind îmbrăţişată, în majoritatea statelor membre, cea dintâi soluţie, cu condiţia ca între cele două cereri să existe suficiente asemănări.
Dacă sunt formulate mai multe acţiuni preliminare similare în mod simultan, o practică des întâlnită este aceea de a introduce o singură acţiune preliminară, în aşteptarea soluţionării acesteia instanţele naţionale respective procedând la judecarea celorlalte cauze.

4. Formularea cererii de sesizare a CJCE în faţa instanţei naţionale
Dreptul naţional reglementează procedura prin Legea nr. 340/2009.
Cu privire la momentul sesizării CJCE, raportat la stadiul judecăţii acţiunii principale, acesta este lăsat la aprecierea instanţelor naţionale, care vor introduce acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare când o vor considera oportun. De regulă, aceasta are loc la începutul procesului . Se procedează de obicei la ascultarea părţilor, în interesul unei mai bune administrări a justiţiei , dar nu este un principiu care trebuie respectat în toate sistemele , diferenţele majore între diferitele state membre existând sub aspectul contribuţiei acestora la formularea propriu-zisă a acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare.
În ceea ce priveşte conţinutul sesizării, deşi aprecierea faptelor este lăsată la latitudinea instanţelor naţionale, acestea trebuie să explice, totuşi, atunci când formulează o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare, când motivele nu sunt vădite, de ce consideră că este necesar un răspuns la întrebările lor în vederea soluţionării cauzei. Este de principiu că o normă trebuie interpretată în sensul aplicării sale, astfel că o prezentarea a cadrului factual este esenţială pentru a asigura o interpretare optimă, mai ales ţinând cont de faptul că de cele mai multe ori Curtea procedează la o interpretare teleologică.
În acest sens, Curtea a precizat că obligaţia sa, potrivit art.234 TUE, nu este de a-şi exprima opinia asupra unor întrebări abstracte, generale şi ipotetice sau de a da avize consultative asupra acestora, ci de a ajuta la administrarea justiţiei într-un stat membru , astfel că va respinge o asemenea acţiune ca inadmisibilă.
La această condiţie se adaugă şi aceea a pertinenţei întrebărilor adresate Curţii , aceasta putând respinge o acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare dacă cererea instanţei naţionale nu are nici o legătură cu dreptul comunitar sau dacă soluţionarea cauzei nu depinde de o prevedere a acestuia ori aspectele invocate sunt, în opinia Curţii, nerelevante.
Incumbă însă numai instanţelor naţionale învestite cu soluţionarea fondului cauzei şi care trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru hotărârea pe care o vor da, având în vedere trăsăturile specifice fiecărui litigiu, să determine atât necesitatea unei hotărâri preliminare , cât şi relevanţa problemelor pe care ele le supun Curţii, fără ca părţile să aibă posibilitatea de a modifica modul de redactare a întrebărilor. Părţilor nu le este însă interzis ca, la nivel naţional, să participe la formularea întrebărilor; dimpotrivă, s-a considerat util ca acestea să fie ascultate.
În acelaşi timp, Curtea şi-a rezervat dreptul de a reformula, dacă este nevoie, întrebările, pentru a le încadra în coordonatele propriei competenţe, şi ea limitată, precum şi în dreptul comunitar . Această reformulare poate consta în modificarea modului de redactare a întrebării, răspunsul la întrebări care nu au fost formulate de instanţa naţională, precum şi modificarea obiectului cererii . Cu privire la depăşirea obiectului sesizării, din anumite considerente, de către Curte, în practică pot apărea probleme legate de caracterul obligatoriu al unei asemenea hotărâri .
Sesizarea CJCE se poate face fie printr-o sentinţă/decizie, fie printr-o încheiere. În general, formularea unei acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare, ca şi incident procedural , are ca efect suspendarea judecăţii cauzei, cu posibilitatea luării unor măsuri având un caracter urgent. De asemenea, s-a stabilit că judecarea cauzei poate continua sub aspectele a căror soluţionare nu depind de hotărârea cerută CJCE, cu posibilitatea pronunţării unei hotărâri parţiale.
Cu privire la hotărârea prin care se sesizează CJCE, în vederea soluţionării unei acţiuni în pronunţarea unei hotărâri preliminare, Curtea a stabilit că aceasta trebuie motivată, de o manieră succintă, dar completă, aşa încât să permită Curţii, cât şi acelora cărora ea urmează a fi notificată (statele membre, Comisia şi, după caz, Consiliul şi Parlamentul European), să înţeleagă bine situaţia de fapt şi de drept din acţiunea principală .
În speţă, pe lângă prezentarea situaţiei de fapt şi a elementelor de drept aplicabile în cauză, ea trebuie să cuprindă şi motivele care l-au determinat pe judecătorul naţional să adreseze Curţii întrebările ce fac obiectul acţiunii preliminare precum şi, dacă se apreciază necesar, opinia sa asupra aspectelor ce fac obiectul sesizării , şi, după caz, prezentarea argumentelor părţilor, alături de orice altă informaţie pertinentă. În plus, hotărârea trebuie însoţită de copii de pe documentele necesare pentru o bună înţelegere a fondului litigiului, şi în special de legislaţia naţională aplicabilă.

5.Măsuri ce pot fi luate de judecătorul naţional în timpul desfăşurării procedurii în faţa CJCE
Retragerea acţiunii preliminare: are, frecvent, două cauze: soluţionarea litigiului principal ca urmare a tranzacţiei părţilor, a renunţării la judecată sau a altei situaţii similare, precum şi pronunţarea hotărârii CJCE într-o cauză asemănătoare.
O acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare poate fi retrasă şi în condiţiile în care hotărârea de sesizare a CJCE a fost desfiinţată într-o cale de atac.
Rectificarea, completarea sau alte modificări aduse acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare: o asemenea situaţie, permisă de procedura CJCE, nu a fost întâlnită decât în cazul Olandei, Angliei şi Ţării Galilor .
Răspunsul la raportul prealabil întocmit de judecătorul raportor sau la concluziile avocatului general: La CJCE, judecătorul raportor întocmeşte un raport în care figurează situaţia de fapt, legislaţia naţională şi comunitară incidentă, cât şi notele scrise adresate Curţii. Raportul este comunicat părţilor din litigiul principal, cât şi celorlalte persoane care au înţeles să formuleze note scrise prealabil procedurii orale (sau, în cazul în care aceasta nu are loc, înaintea concluziilor avocatului general). Acestea pot face observaţii asupra inexactităţilor cuprinse eventual în raport, fiind luate în considerare dacă sunt întemeiate. Raportul judecătorului raportor este de asemenea comunicat instanţei naţionale. S-a apreciat că nu este atributul acesteia de a verifica exatitatea raportului, în Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor arătându-se, expres, că această sarcină incumbă în mod exclusiv părţilor, având în vedere şi caracterul acuzatorial al procedurii în aceste state.
Instanţele naţionale nu mai pot adresa observaţile lor CJCE ulterior concluziilor avocatului general.
Lămuriri cerute de către CJCE organelor de jurisdicţie naţionale: potrivit alin.5 al art.104 din Regulamentul CJCE Curtea, inclusiv avocatul general, poate cere lămuriri instanţei naţionale. Această facultate poate fi utilizată pentru a completa sau clarifica situaţia de fapt sau de drept vizată de acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, pentru a putea statua, după caz, asupra admisibilităţii acesteia. Pe de altă parte însă, această procedură nu poate servi instanţelor naţionale să modifice întrebările adresate Curţii, care astfel cum au fost formulate nu permit obţinerea unor răspunsuri utile cauzei din partea CJCE sau nu sunt suficient de clare aşa încât să permită statelor membre şi celorlalte persoane interesate să formuleze concluzii, astfel încât în asemenea ipoteze acţiunea va fi respinsă ca inadmisibilă .
IV.Procedura în faţa instanţei naţionale după pronunţarea hotărârii CJCE

După pronunţarea hotărârii preliminare de către CJCE , comunicată instanţei naţionale, judecarea cauzei se reia în faţa acesteia din urmă, potrivit procedurii de drept comun, de regulă după ce aceasta fusese suspendată în vederea sesizării Curţii, ţinînd cont de decizia Curţii în ceea ce priveşte interpretarea sau validitatea actului comunitar, care a făcut obiectul acţiunii în pronunţarea unei hotărâri preliminare. Redeschiderea judecăţii se face, de regulă, din oficiu. Părţile se pot desista de judecarea cauzei sau, de asemenea, pot formula concluzii cu privire la influenţa pe care o are hotărârea CJCE asupra soluţionării litigiului.
Având în vedere că, după cum am arătat mai sus, acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare se introduce spre sfârşitul procesului, când analiza celorlalte aspecte ale cauzei este destul de înaintată, soluţionarea litigiului principal are loc la scurt timp după pronunţarea hotărârii CJCE.

Efectele hotărârii preliminare a CJCE. Nici articolul 234 TUE, şi nici altă dispoziţie din dreptul comunitar nu prevăd expres efectele juridice al hotărârii preliminare a CJCE, acestea fiind conturate pe cale jurisprudenţială.
 Astfel, Curtea a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act comunitar, este obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare , lucru ce nu îl împiedică însă, pe acesta din urmă, să sesizeze din nou Curtea în cadrul aceleiaşi cauze, pentru a obţine lămuriri cu privire la hotărâre sau chiar pentru a primi un răspuns diferit . Acelaşi efect îl au hotărârile Curţii şi faţă de organele de jurisdicţie care vor judeca acţiunea principală, eventual, într-o cale de atac.
Pentru a explica acest caracter obligatoriu al hotărârilor cu caracter preliminar, Curtea a considerat că acestea prezintă autoritate de lucru judecat/interpretat faţă de instanţele naţionale care au formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare . Un caracter absolut al acestei autorităţi de lucru judecat însă, poate fi admis cel mult în cazul hotărârilor prin care se constată nulitatea unor acte comunitare. În ceea ce priveşte hotărârile prin care actele comunitare sunt apreciate ca fiind valide, acestea prezintă, o autoritate de lucru judecat relativă.
În ceea ce priveşte hotărârile de interpretare a dreptului comunitar, acestea au o autoritate de lucru judecat absolută şi relativă, în acelaşi timp, CJCE încercând să respecte atât imperativul asigurării aplicării unitare a dreptului comunitar şi a forţei obligatorii a hotărârilor preliminare, cât şi pe acela al respectării dreptului organelor de jurisdicţie naţională de a sesiza Curtea şi a caracterului eminamente evolutiv al jurisprudenţei sale .
 Hotărârile preliminare au, în principiu, un efect retroactiv. Astfel, interpretarea pe care Curtea o va da unei reguli de drept comunitar în exercitarea competenţei sale potrivit art.234 TCE, clarifică şi defineşte, dacă este necesar, înţelesul şi scopul acestei reguli aşa cum se impune sau ar fi fost necesar să se impună să fie înţeleasă şi aplicată din momentul intrării ei în vigoare. Ca urmare, regula, aşa cum este interpretată, poate şi trebuie să fie aplicată de către instanţă chiar relaţiilor juridice stabilite anterior pronunţării hotărârii Curţii, dacă celelalte condiţii privind admisibilitatea acţiunii principale sunt îndeplinite .
De asemenea, hotărârea preliminară prin care se constată nulitatea unui act comunitar are efecte retroactive.
Din considerente practice, s-a statuat că efectul retroactiv cunoaşte unele atenuări. Astfel, o interpretare a Tratatului ar putea să determine introducerea mai multor acţiuni pentru plăţi retroactive care ar duce la instabilitatea financiară a întreprinderilor debitoare, chiar la falimentul acestora. Pentru aceasta, Curtea a considerat că, din considerente de securitate juridică, având în vedere şi interesele de ordin public şi privat implicate, limitează efectul retroactiv al hotărârii. Totuşi, persoanele care până la data pronunţării hotărârii preliminare formulaseră acţiuni în pretenţii sau orice alte cereri echivalente pot beneficia de efectele acesteia . S-a recunoscut însă statelor membre dreptul de a stabili, la nivel naţional, un termen de prescripţie pentru dreptul la acţiune privind restituirea taxelor impuse ca sancţiune pentru încălcarea prevederilor dreptului comunitar.
 Pronunţarea hotărârii dezînvesteşte CJCE, cauza nemaiputând fi redeschisă. Totuşi, Statutul şi Regulamentul CJCE prevăd căi de atac extraordinare pentru a putea modifica o hotărâre a Curţii: terţa opoziţie , revizuirea , lămurirea hotărârii , îndreptarea erorilor materiale sau de calcul şi cererea completatoare . Dintre acestea, numai cea privind îndreptarea erorilor materiale sau de calcul ar putea fi exercitată împotriva hotărârii preliminare a CJCE. Prin urmare, în cazul în care instanţa naţională întâmpină dificultăţi în aplicarea hotărârii preliminare, singura posibilitate de a obţine opinia Curţii este aceea de a introduce o nouă acţiune în pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Instanţa naţională poate cita ca atare dispozitivul hotărârii CJCE, în motivarea propriei hotărâri, sau aceasta se poate limita la a face trimitere la considerentele Curţii. Este recomandat ca instanţa naţională să comunice CJCE hotărârea prin care a soluţionat fondul cauzei, la nivel comunitar ţinându-se o bază de date în acest sens.

V. NECESITATEA SESIZĂRII CJUE ÎN PERZENTA CAUZĂ

Aceste dispoziţii sunt neclare faţă de prezenta cauză, din moment ce _________________________________________ constituie element constitutive al unei infracţiuni, necesitându-se imperative lămurirea din partea CJUE.
Curtea de Justiţie practic urmează să ne lămurească dacă dreptul Uniunii, DIRECTIVA CONSILIULUI __________/____/CE, DECIZIA-CADRU _______/_______/JAI A CONSILIULUI conferă particularilor drepturi pe care aceştia le pot invoca în faţa instanţelor naţionale iar acestea sunt obligate să le protejeze

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 1 şi 2 din Legea nr. 340/2009 rap. la art. 267 TFUE şi art. 9F din Tratatul Lisabona rap. la Legea nr. 13/2008
SOLICIT :

Sesizarea CJUE cu următoarele întrebări preliminare – chestiuni prejudiciale în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare extreme de utilă cauzei:

1) ____________________________________________________________________________
2) Dacă DIRECTIVA CONSILIULUI __________/____/CE, DECIZIA-CADRU _______/_______/JAI a CONSILIULUI conferă particularilor drepturi pe care aceştia le pot invoca în faţa instanţelor naţionale iar acestea sunt obligate să le protejeze

şi sesizând CJUE cu următoarele întrebările preliminare, suspendarea judecăţii cauzei până la pronunţarea Hotărârii Definitive de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
la prezenetele excepţii Anexez _______________ şi alte legi ale UE mai sus invocate

Publicat de: episcopleontiuc | 12 iunie 2012

Leontiuc – Cerere de inlocuire a masurii arestarii preventive


Către  ____________

Secția Penală

 

Subsemnații _____________________și ________________________ (ambii cu datele la dosar), inculpați recurenți în prezentul dosar, în temeiul art. 385 ind.10 al.(3) CPPrap. la art. 385 ind.6 al(3) CPP art. 5  § 1 și 3 Convenția Europeană a Drepturilor Omului ( denumită în continuare Conv.EDO), art. 6 Tratatul Uniunii Europene (denumit încontinuare TUE)  și art. 9  § 1-5 Pactul Internaţional ONU pentru Drepturi Civile şi Politice ( denumit în continuare Pactul ) cu referire la cauza Bausthangewebe Gmbh de la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ( denumită în continuare CJUE), cauza Munaf vs. Romania a Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului ( denumit în continuare OHCHR), cauza Blaga vs. Romania  a Comitetului ONU pentru Drepturile Omului ( denumit în continuare CCPR) și cauza Pantea c/a Romania a Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare CEDH)   înaintăm

Cerere de înlocuire a măsurii arestării preventive

 

prin care solicităm admiterea cererii declarate de inculpații subsemnați împotriva menținerii măsura arestului preventiv, avându-se în vedere cazul prev. de art. 139 C. proc.pen.

Apreciem că această menținere este nelegală și înțelegem să invocăm disp. art. 5 paragraf 3 din CEDO, respectiv teza juridică conform căreia detenția nu este legitimă întrucât a depășit un termen rezonabil.

Potrivit art. 5 paragraf 3 din CEDO orice persoană arestată sau deținută are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, astfel că se impune ca acuzatul să fie pus imediat în libertate, de îndată ce detenția încetează a mai fi rezonabilă (cauza Mckay contra Marea Britanie). CEDO a susținut două reguli în interpretarea art. 5 paragraf 3, respectiv caracterul rezonabil al detenției nu poate fi apreciat în abstract, ci doar în concret în funcție de trăsăturile specifice ale fiecărui caz în parte, precum și persistența unei suspiciuni rezonabile că acuzatul a săvârșit o infracțiune, care este o condiție sine qua non pentru continuarea detenției, dar după o anumită perioadă nu mai este suficientă. S-a menținut măsura arestului preventiv a subsemnațilori, avându-se în vedere cazul prevăzut de art. 148 lit. f proc.pen. respectiv pedeapsa prev. de lege este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Trebuie reținut că probatoriul nu a fost administrat integral, fiind respinse probele propuse de apărare plauzibile pentru faza de apel. S-a apreciat de către instanța de fond că cercetarea judecătorească s-ar desfășura în mai bune condiții cu inculpațiit în stare de arest preventiv, însă acest motiv intră în contradicție cu jurisprudența CEDO. Susținem că nu este analizat caracterul subsidiar al arestării preventive, în sensul că se anticipează o hotărâre de condamnare, fiind încălcată prezumția de nevinovăție. CEDO susține că menținerea arestului preventiv nu poate fi motivată prin elemente abstracte, având în vedere doar gravitatea infracțiunii (cauza Matskus contra Rusia). Se solicit a se menține arestarea preventivă a subsemnațiilori, deși nu există temeiuri suficiente și pertinente, fiind încălcat art. 5 paragraf 3 din CEDO. CEDO a stabilit că gravitatea infracțiunii de _______________________, nu este un temei suficient pentru menținerea măsurii arestului preventiv. Gravitatea suspiciunii rezonabile este dată doar de încadrarea Parchetului. În solicitarea parchetului se face confuzie între pericolul pentru ordinea publică și gravitatea infracțiunii. Pericolul pentru ordinea publică este creat de persoana inculpatului vizavi de comunitatea umană.

Considerăm că  ar trebui să se răspundă la întrebarea prin ce este periculos inculpatul?. Esențial este persoana subsemnațiilor și nu gravitatea infracțiunii. Instanța nu face nicio trimitere la persoana subsemnațiilor, nu se arată pericolul concret pe care l-ar reprezenta pentru ordinea publică lăsarea în libertate a subsemnațiilor față de comunitatea umană. În recente cauze CEDO a dispus condamnarea unor state pentru că instanțele naționale nu au luat în considerare anumite elemente care țin de viața personală a inculpatului (cauza Matskus contra Rusia), menținând măsura arestului preventiv doar raportat la gravitatea infracțiunii.

Un alt argument invocat de instanța de fond în menținerea măsurii arestului preventiv a fost dat de finalizarea cercetării judecătorești, fiind necesară menținerea arestului preventiv pentru ambigua în buna condiție a procesului. Buna desfășurare a procesului penal este un scop general al măsurilor preventive, dar nu poate fi echivalat cu un temei de arestare. În niciun moment nu a fost invocat cazul prev. de art. 148 lit. b proc.pen. respectiv riscul influențării martorilor la modul credibil, din moment ce cei acceptați de instanță sun deja audiați. Nu a fost dovedit un asemenea comportament în sarcina subsemnațiilor..

CEDO a stabilit că este incompatibilă o motivare stereotip, fără a se face o analiză concretă a împrejurărilor cauzei. Menținerea în stare de arest preventiv a unei persoane este absolut neconvingătoare. Trebuia precizat în motivarea încheierii de ce instanța de fond apreciază că celelalte măsuri preventive sunt insuficiente. Comitetul ONU pentru Drepturile Omului, citat de CJUE, a statuat că în motivarea măsurii arestului preventiv trebuie să se aibă în vedere și aspetul de ce nu s-au avut în vedere măsuri alternative. De asemenea,și CEDO a stabilit că libertatea persoanei este regula, iar privarea de libertate este excepția. Se încalcă flagrant prezumția de nevinovăție și se anticipează o hotărâre de condamnare.

 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfăşurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate şi numai în cazuri deosebite, ca de exemplu atunci când fapta sau persoana făptuitorului prezintă un pericol social grav (cauzaContrada c. Italiei, hotărârea din 14 ianuarie 1997; cauza Dinler c. Turciei, hotărârea din 31 mai 2005), acuzatul să se afle în stare de deţinere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza Letellier c. Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991).

Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, cu titlu de exemplu, cauza Slezevicius c. Lituaniei; cauza Tudorache c. României), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcţie de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului şi comportamentul autorităţilor. Persistenţa motivelor plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis o infracţiune este o condiţie sine qua non a regularităţii menţinerii în detenţie. O bănuială puternică privind comiterea de către inculpat a unor infracţiuni grave poate justifica iniţial detenţia. Totuşi, după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanţele să aducă alte motive care să justifice continuarea privării de libertate.

În situaţia în care motivele de menţinere a stării de arest se menţin o perioadă mai mare de timp şi se dovedesc suficiente şi pertinente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se impune şi verificarea diligenţelor depuse de instanţele naţionale pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei (cauzele Naus c. Poloniei, hotărârea din 16 septembrie 2008; Hesse c. Austriei, hotărârea din 25 ianuarie 2007; Hass c. Poloniei, hotărârea din 7 noiembrie 2006; Kalay c. Turciei, hotărârea din 22 septembrie 2005).

Tot sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al măsurii arestării preventive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 5 din Convenţie şi în situaţia în care instanţele naţionale nu au analizat posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauţiune, interdicţia de a părăsi ţara sau oraşul (cauzele Khudoyorov c. Rusiei, hotărârea din 8 noiembrie 2005; Vrencev c. Serbiei, hotărârea din 23 septembrie 2008; Lelievre c. Belgiei, hotărârea din 8 noiembrie 2007; Kankowski c. Poloniei, hotărârea din 4 octombrie 2005 ).

În consecinţă, faza judecăţii se poate realiza numai în temeiul Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii, prin aplicarea şi interpretarea art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Art. 5 paragraf 3 din Convenţie se referă numai la persoanele arestate preventiv în faza de urmărire penală, precum şi în faza judecăţii în primă instanţă şi are ca scop garantarea dreptului la libertate al unei persoane prin evitarea menţinerii acesteia pentru o durată de timp excesivă în detenţie.

Doctrina juridică în materie a explicat faptul că termenul rezonabil prevăzut în art. 5 se calculează de la data reţinerii sau arestării preventive şi se sfârşeşte la data pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chiar nedefinitivă.

După pronunţarea unei asemenea hotărâri, privarea de libertate este autorizată de existenţa condamnării chiar nedefinitivă, pronunţată de un tribunal competent, care presupune atât o constatare a vinovăţiei, consecutivă stabilirii, potrivit legii, a comiterii unei infracţiuni, cât şi aplicarea unei pedepse sau a altor măsuri privative de libertate.

În acest caz, durata arestării preventive a unei persoane pe parcursul judecării apelului sau recursului se analizează din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede, în art. 5 paragraf 3 că „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menţionată se calculează de la data la care persoana acuzată este reţinută sau arestată (diesa quo) şi se sfârşeşte la momentul pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chiar nedefinitivă (dies ad quem).

Durata rezonabilă a detenţiei conform art. 5 paragraf 3 se apreciază în concret, instanţele naţionale având obligaţia să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe şi, întrucât persistenţa motivelor plauzibile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidenţieze existenţa, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârşirii unor noi infracţiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorităţi, prin sublinierea complexităţii (restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei).

La art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană se stipulează că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (…).”

Termenul rezonabil în cazul acestei din urmă prevederi are ca moment de început (dies a quo) „formularea unei acuzaţii în materie penală” a cărei semnificaţie a fost stabilită pe calea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Eckle c. R.F.G., hotărârea din 15 iulie 1982, în § 73, şi anume „notificarea oficială provenită de la o autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârşit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecinţe importante cu privire la situaţia persoanei suspectate”, iar ca moment final (dies ad quem) tot pe cale jurisprudenţială s-a stabilit că termenul se raportează la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetare a procesului penal.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Allenet de Ribemont c. Franţei, hotărârea din 10 februarie 1995, în § 47 a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru cel interesat a obiectului procedurii.

De asemenea, în jurisprudenţa instanţei de contencios european s-a stabilit că perioada detenţiei în timpul procedurilor în apel sau în casaţie nu poate fi examinată prin prisma art. 5 paragraf 3, ci potrivit art. 6 paragraf 1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său.

Dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În Codul de procedură penală nu există nicio dispoziţie cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfăşurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituţia termenului rezonabil al arestării.

Astfel, în ceea ce priveşte măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, în primă instanţă, în apel sau în recurs, Codul de procedură penală, cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziţii concrete, previzibile şi accesibile luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive, conţinând numeroase garanţii procesuale, printre care şi cele referitoare la durata măsurii cu distincţiile specifice fazelor procesuale.

În lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancţiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerinţa prevăzută în art. 143 C. proc. pen., respectiv existenţa probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reţine inexistenţa vreunui temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen. privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

În contextul concret al prezentei cauze,practica de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că instanţa de apel sau de fond, pronunţă, în mod legal, în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc. pen., făcând o corectă aplicare şi a dispoziţiilor art. 145 alin. (11) privind obligaţiile impuse în mod efectiv inculpatului, precum şi art. 145 alin. (12) lit. c) C. proc. pen., examinând condiţiile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În sensul celor arătate, curtea de apel a considerat ca fiind justificată iniţial măsura arestării preventive a inculpatului _______________________. pentru buna desfăşurare a procesului penal, în raport cu infracţiunile deduse judecăţii, perioada în care a fost evidenţiată presupusa activitate infracţională, ______________________, modalităţile de comitere a acestora, pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracţiuni, măsură a cărei finalitate s-a estompat, însă, prin trecerea timpului, de la momentul dispunerii sale scurgându-se un interval de 2 ani, 7 luni şi 6 zile, până la pronunţarea în apel – 4 mai 2009, ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării sale în libertate, şi anume cea de-a doua condiţie prevăzută în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., neexistând probe de sustragere de la judecată, nici că inculpatul ar putea comite alte infracţiuni, că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unei părţi din proces sau a unui martor sau că va exercita presiuni asupra vreunei victime.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că în general instanţa de apel sau fond care a făcut o corectă analiză sub aspectul examenului de legalitate şi temeinicie asupra măsurii arestării inculpatului ,prin prisma dispoziţiilor Codul de procedură penală şi în mod just a considerat că se impune înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, apreciind că faptele pretins a fi comise într-un interval de timp şi deduse judecăţii, în raport cu probele administrate, se circumstanţiază cerinţei prevăzută în art. 143 C. proc. pen. şi a conferit, în mod legal, încălcării termenului rezonabil al măsurii arestării, accepţiunea schimbării temeiului prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, şi anume a condiţiei privind pericolul pentru ordinea publică, ceea ce a atras incidenţa art. 139 alin. (1) C. proc. pen. şi înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc. pen.

Astfel, în mod expres, instanţa de CJUE a arătat constant raportându-se prin declarații comune cu CEDO: „conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, cu titlu de exemplu, cauza Slezevicius c. Lituaniei; cauza Tudorache c. României), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcţie de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului şi comportamentul autorităţilor.”

Aşadar, apreciem că nu se susţine critica de netemeinicie invocată de către procuror cu privire la cererea noastră, şi din perspectiva noţiunii de nerezonabilitate prevăzută în art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece instanţa de apel a procedat, în mod efectiv, la analizarea criteriilor stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza propriului examen efectuat asupra condiţiilor de legalitate şi temeinicie a dispoziţiei de înlocuire a măsurii arestării. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc. pen., precum şi a celorlalte prevederi legale care au fost dispuse şi i-au conferit efectivitate măsurii, a constatat că cele trei criterii stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului respectiv cele privind desfăşurarea unui proces, gradul  de complexitate al cauzei, circumstanţele personale ale inculpatului,…

Astfel, în mod eronat a fost apreciată în verificarea condiţiilor prevăzute în art. 139CPP cu referire la art. 350 C. proc. pen. nedepășirea termenului rezonabil al măsurii arestării preventive prin prisma art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care,considerăm noi că deja a condus la schimbarea temeiului legal avut în vedere iniţial la luarea măsurii arestării, respectiv cea de-a doua condiţie a art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., privind pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, ceea ce a atras ca temei aplicabilitatea art. 139 alin. (1) C. proc. pen. în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Faţă de aceste considerente, instanța_____________, în baza art. 3856  C. proc. pen. rap la art 139 al. 1  C. proc. pen, urmează a admite cererea subsemnațiilor cu consecința înlocuirii măsurii preventive.

Pe un plan mai general împartașim opinia potrivit careia orice infractiune savârsita prezinta pericol concret pentru opinia publica, însa – tinând seama atât de principiile CEDO cât si de practica instantelor de judecata din tara si din U.E., care admit principiul potrivit caruia arestarea este o masura de exceptie, fara a conduce la depasirea unui termen rezonabil ori la încalcarea drepturilor de care inculpatul trebuie sa se bucure, si urmeaza a aprecia gradul de pericol social odata cu individualizarea pedepselor în împrejurarea dispunerii hotarârii judecatoresti – în cazul în care se va pronunta o hotarâre de condamnare.

Prezumtia potrivit careia, în lipsa masurii arestarii preventive a unor persoane, sunt create situatii în care cercetarea în stare de libertate a unor autori ar putea favoriza savârsirea de catre acestia de noi fapte penale cu mult mai grave în cazul de fata nu are temei, fiind bine stiut ca, pericolul concret pentru ordinea publica prin lasarea în libertate a unei persoane trebuie dedusa din probele administrate raportat la fiecare fapta savârsita si nu în alt mod.

Analizând oportunitatea mentinerii arestului inculpatului prin prisma exigentelor CEDO (cauzele Scundeanu si Jiga din februarie – martie 2010), opiniem ca referirea la pericolul pentru ordinea publica este invocata în cauza de fata de o maniera abstracta, prin urmare ca nu se bazeaza pe probe, iar prezumtiile si presupunerile nu sunt rezonabile.

Prin hotarârea Scundeanu c. România din 16 februarie 2010, CEDO a sanctionat utilizarea excesiva a notiuni de pericol pentru ordinea publica în situatii abstracte.Curtea a constatat ca, în speta, existau suficiente motive pentru a considera ca inculpatul a comis o infractiune, însa acest fapt nu este suficient pentru a permite arestarea sa. Curtea a amintit ca referirea la pericolul pentru ordinea publica nu poate fi invocata de o maniera abstracta de catre autoritati, acestea trebuind sa se bazeze pe probe, nu pe prezumtii si presupuneri. Curtea a amintit si faptul ca, asa cum a decis în hotarârea Letellier c. Franta, luarea în considerare a pericolului pentru ordinea publica se poate face doar în circumstante exceptionale, în care exista probe care sa indice magnitudinea pericolului real pentru ordinea publica pe care l-ar prezenta lasarea unui acuzat în libertate.Curtea a amintit si ca, în hotarârea Calmanovici, concluzionase ca autoritatile judiciare nu au furnizat motive pertinente si suficiente pentru a justifica necesitatea mentinerii reclamantului în stare de detentie provizorie, întrucât nu au prezentat fapte concrete pe baza carora au estimat riscul lasarii reclamantului în libertate si nici nu au explicat imposibilitatea de a aplica masuri alternative detentiei.

În cauza Scundeanu c. România, situatia este identica, autoritatile omitând sa indice probele concrete care indica existenta unui pericol pentru ordinea publica care ar fi rezultat din judecarea inculpatului în stare de libertate. În plus, Curtea a constatat ca instantele nu au explicat niciodata de ce luarea unei alte masuri preventive nu ar fi fost suficienta, iar simplul fapt ca reclamantul era recidivist nu putea sa justifice mentinerea sa în stare de arest.

Conform jurisprudentei, Curtea a dezvoltat 4 motive în baza carora arestarea preventiva este considerata ca justificata :

-pericolul de fuga din partea acuzatului (Stögmuller c. Autriche, arret du 10 novembre 1969, série A no 9, § 15) ;

-riscul ca acuzatul , odata pus în libertate sa împiedice buna administrare a justitiei (Wemhoff c. Allemagne, 27 juin 1968, § 14, série A no 7),

-ori sa comita noi infractiuni (Matzenetter c. Autriche, arret du 10 novembre 1969, série A no 10, § 9)

-existenta unui pericol pentru ordinea publica (Letellier c. France, 26 juin 1991, § 51, série A no 207 et Hendriks c. Pays-Bas (déc.), no 43701/04, 5 juillet 2007).

În cauza Jiga c. România, din martie 2010, Curtea constata ca anumite infractiuni, prin gravitatea lor particulara si prin reactia publicului pot determina o stare de pericol pentru comunitate, justificând astfel luarea masurii arestarii preventive cel putin pentru o anumita durata de timp.

Acest pericol însa descreste pe masura trecerii timpului, iar autoritatile trebuie sa motiveze de o maniera concreta necesitatea mentinerii starii de arest (I.A. c. France, 23 septembre 1998, §§ 104-105, Recueil des arrets et décisions 1998 VII). Continuarea detentiei asadar poate fi justificata daca din anumite elemente concrete rezulta ca trebuie acordata prioritate protejarii ordinii publice, libertatea individuala trecând în subsidiar (Smirnova c. Russie, nos 46133/99 et 48183/99, § 61, CEDH 2003 IX (extraits)).

Starea de libertate constituie normalitatea iar concluzia ca lasarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publica trebuie sa se întemeieze pe convingerea – data de tot materialul probator al cauzei – ca învinuitul, odata liber, va savârsi fapte cu conotatie penala, se va sustrage cercetarii judecatoresti sau va încerca sa zadarniceasca aflarea adevarului.

A rationa în sensul ca punerea în primejdie a colectivitatii prin lasarea în libertate a inculpatului în conditiile descrise mai sus, sau rezonanta faptei în colectivitate pot fi deduse exclusiv din împrejurarile în care s-a comis fapta, natura si gravitatea acesteia si ca nu sunt necesare probe certe aflate la dosarul cauzei, ar însemna ca instanta sa se pronunte cu neobservarea conditiilor expres stabilite prin textul de lege mentionat, ceea ce este inadmisibil fata de libertatea persoanei prezumate nevinovata.. Gravitatea faptelor si rezonanta sociala negativa a acestora, asa dupa cum au fost prezentate pâna la acest moment la dosar, nu pot conduce automat la concluzia existentei unui pericol pentru ordinea publica pe care l-ar determina lasarea inculpatului în libertate ci, dimpotriva, acest pericol trebuie sa rezulte din coroborarea tuturor elementelor administrate în acuzare, respectiv produse în aparare, în caz contrar ajungându-se la arbitrariu, solutie inacceptabila cât priveste luarea unei hotarâri asupra libertatii persoanei. Conceptul de ordine publica în sensul legii penale trebuie înteles ca o reactie colectiva fata de anumite stari de lucruri, cu impact imediat asupra opiniei publice.

În prezenta cauza au trecut mai bine de ___________________ de la arestare, iar conduita ulterioara a inculpatuțiilor nu este de natura a demonstra un pericol public.

Respectând exigentele CEDO, opiniem  ca nu se mai impune mentinerea arestarii preventive, atât din perspectiva inexistentei unei stari de pericol pentru ordinea publica cât si prin raportare la stadiul procedurii.

Potrivit aprecierilor Curtii, revine tribunalelor nationale obligatia de a motiva în concret, pe baza unor fapte pertinente, motivele pentru care se considera ca prin punerea în libertate a acuzatului s-ar crea pericol pentru ordinea publica (mutatis mutandis, Letellier précité, § 51, et Patsouria précité, § 72).

Or, în cauza de fata constatam ca acest aspect nu mai poate motivat rezonabil si pertinent în asa fel încât sa reziste criticilor Curtii.

În lipsa unor criterii legale exprese pentru stabilirea pericolului social concret pentru ordinea publica, acesta ar trebui analizat fie raportat la fapta comisa, fie la persoana inculpatului, fie la ambele.

Tinând seama de exigentele CEDO recent reiterate, constatam ca se impune luarea unei masuri alternative prevazute de lege, neprivativa de libertate, deoarece conduita nonviolenta a noastra pe care întelegem sa o adoptăm în societate nu prezinta pericol imediat, prin urmare nefiind justificata necesitatea protejarii ordinii publice.

În aceste conditii, lasarea în libertate a noastră nu este de natura sa provoace o stare de nesiguranta si neliniste în rândul opiniei publice acesta putând fi judecat în stare de libertate în continuare.

Raportat la perioada de arestare preventiva de ___________, la faza în care se afla cercetarea judecatoreasca, la aspectul ca am fost audiați ,precum si tinând seama de natura infractiunilor retinute opiniem ca pericolul pentru ordinea publica s-a diminuat si ca buna desfasurare a procesului penal poate fi asigurata si printr-o alta masura preventiva mai putin drastica, motiv pentru care veți dispune înlocuirea arestului cu obligatia de a nu parasi tara fara încuviintarea instantei.

În consecință

SOLICITĂM

Admiterea cererii și înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă alternativă la detenâie arătată de art. 136 CPP

Cu Respect

inculpații

Publicat de: episcopleontiuc | 12 iunie 2012

Leontiuc – Motive de recurs . Inlocuirea masurii preventive


Către Curtea de Apel ____________

Secția Penală

 

Subsemnații _____________________și ________________________ (ambii cu datele la dosar), inculpați recurenți în prezentul dosar, în temeiul art. 385 ind.10 al.(3) CPPrap. la art. 385 ind.6 al(3) CPP  înaintăm

 

MOTIVE DE RECURS

 

prin care solicităm admiterea recursului declarat de inculpații subsemnați împotriva încheierii recurate pronunțată de Tribunalul _______________________ prin care s-a menținut măsura arestului preventiv față de inculpați, avându-se în vedere cazul prev. de art. 148 lit. f proc.pen.

Apreciem că această menținere este nelegală și înțelegem să invocăm disp. art. 5 paragraf 3 din CEDO, respectiv teza juridică conform căreia detenția nu este legitimă întrucât a depășit un termen rezonabil.

Potrivit art. 5 paragraf 3 din CEDO orice persoană arestată sau deținută are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, astfel că se impune ca acuzatul să fie pus imediat în libertate, de îndată ce detenția încetează a mai fi rezonabilă (cauza Mckay contra Marea Britanie). CEDO a susținut două reguli în interpretarea art. 5 paragraf 3, respectiv caracterul rezonabil al detenției nu poate fi apreciat în abstract, ci doar în concret în funcție de trăsăturile specifice ale fiecărui caz în parte, precum și persistența unei suspiciuni rezonabile că acuzatul a săvârșit o infracțiune, care este o condiție sine qua non pentru continuarea detenției, dar după o anumită perioadă nu mai este suficientă. S-a menținut măsura arestului preventiv a subsemnațilori, avându-se în vedere cazul prevăzut de art. 148 lit. f proc.pen. respectiv pedeapsa prev. de lege este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Trebuie reținut că probatoriul nu a fost administrat integral, fiind respinse probele propuse de apărare plauzibile pentru faza de apel. S-a apreciat de către instanța de fond că cercetarea judecătorească s-ar desfășura în mai bune condiții cu inculpațiit în stare de arest preventiv, însă acest motiv intră în contradicție cu jurisprudența CEDO. Susținem că nu este analizat caracterul subsidiar al arestării preventive, în sensul că se anticipează o hotărâre de condamnare, fiind încălcată prezumția de nevinovăție. Tribunalul  în motivarea încheierii face trimitere la pericolul concret pentru ordinea publică prev. de art. 148 lit. f proc.pen. însă nu se arată probele care dovedesc acest pericol concret pentru ordinea publică. CEDO susține că menținerea arestului preventiv nu poate fi motivată prin elemente abstracte, având în vedere doar gravitatea infracțiunii (cauza Matskus contra Rusia). Tribunalul menține arestarea preventivă a subsemnațiilori, deși nu există temeiuri suficiente și pertinente, fiind încălcat art. 5 paragraf 3 din CEDO. CEDO a stabilit că gravitatea infracțiunii de _______________________, nu este un temei suficient pentru menținerea măsurii arestului preventiv. Gravitatea suspiciunii rezonabile este dată doar de încadrarea Parchetului. În motivarea încheierii Tribunalul se face confuzie între pericolul pentru ordinea publică și gravitatea infracțiunii. Pericolul pentru ordinea publică este creat de persoana inculpatului vizavi de comunitatea umană.

Considerăm că  ar trebui să se răspundă la întrebarea prin ce este periculos inculpatul?. Esențial este persoana subsemnațiilor și nu gravitatea infracțiunii. Instanța nu face nicio trimitere la persoana subsemnațiilor, nu se arată pericolul concret pe care l-ar reprezenta pentru ordinea publică lăsarea în libertate a subsemnațiilor față de comunitatea umană. În recente cauze CEDO a dispus condamnarea unor state pentru că instanțele naționale nu au luat în considerare anumite elemente care țin de viața personală a inculpatului (cauza Matskus contra Rusia), menținând măsura arestului preventiv doar raportat la gravitatea infracțiunii.

Un alt argument invocat de instanța de fond în menținerea măsurii arestului preventiv a fost dat de finalizarea cercetării judecătorești, fiind necesară menținerea arestului preventiv pentru ambigua în buna condiție a procesului. Buna desfășurare a procesului penal este un scop general al măsurilor preventive, dar nu poate fi echivalat cu un temei de arestare. În niciun moment nu a fost invocat cazul prev. de art. 148 lit. b proc.pen. respectiv riscul influențării martorilor la modul credibil, din moment ce cei acceptați de instanță sun deja audiați. Nu a fost dovedit un asemenea comportament în sarcina subsemnațiilor..

CEDO a stabilit că este incompatibilă o motivare stereotip, fără a se face o analiză concretă a împrejurărilor cauzei. Menținerea în stare de arest preventiv a unei persoane este absolut neconvingătoare. Trebuia precizat în motivarea încheierii de ce instanța de fond apreciază că celelalte măsuri preventive sunt insuficiente. Comitetul ONU pentru Drepturile Omului, citat de CJUE, a statuat că în motivarea măsurii arestului preventiv trebuie să se aibă în vedere și aspetul de ce nu s-au avut în vedere măsuri alternative. De asemenea,și CEDO a stabilit că libertatea persoanei este regula, iar privarea de libertate este excepția. Se încalcă flagrant prezumția de nevinovăție și se anticipează o hotărâre de condamnare.

 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfăşurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate şi numai în cazuri deosebite, ca de exemplu atunci când fapta sau persoana făptuitorului prezintă un pericol social grav (cauzaContrada c. Italiei, hotărârea din 14 ianuarie 1997; cauza Dinler c. Turciei, hotărârea din 31 mai 2005), acuzatul să se afle în stare de deţinere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza Letellier c. Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991).

Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, cu titlu de exemplu, cauza Slezevicius c. Lituaniei; cauza Tudorache c. României), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcţie de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului şi comportamentul autorităţilor. Persistenţa motivelor plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis o infracţiune este o condiţie sine qua non a regularităţii menţinerii în detenţie. O bănuială puternică privind comiterea de către inculpat a unor infracţiuni grave poate justifica iniţial detenţia. Totuşi, după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanţele să aducă alte motive care să justifice continuarea privării de libertate.

În situaţia în care motivele de menţinere a stării de arest se menţin o perioadă mai mare de timp şi se dovedesc suficiente şi pertinente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se impune şi verificarea diligenţelor depuse de instanţele naţionale pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei (cauzele Naus c. Poloniei, hotărârea din 16 septembrie 2008; Hesse c. Austriei, hotărârea din 25 ianuarie 2007; Hass c. Poloniei, hotărârea din 7 noiembrie 2006; Kalay c. Turciei, hotărârea din 22 septembrie 2005).

Tot sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al măsurii arestării preventive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 5 din Convenţie şi în situaţia în care instanţele naţionale nu au analizat posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauţiune, interdicţia de a părăsi ţara sau oraşul (cauzele Khudoyorov c. Rusiei, hotărârea din 8 noiembrie 2005; Vrencev c. Serbiei, hotărârea din 23 septembrie 2008; Lelievre c. Belgiei, hotărârea din 8 noiembrie 2007; Kankowski c. Poloniei, hotărârea din 4 octombrie 2005 ).

 

În consecinţă, faza judecăţii se poate realiza numai în temeiul Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii, prin aplicarea şi interpretarea art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Art. 5 paragraf 3 din Convenţie se referă numai la persoanele arestate preventiv în faza de urmărire penală, precum şi în faza judecăţii în primă instanţă şi are ca scop garantarea dreptului la libertate al unei persoane prin evitarea menţinerii acesteia pentru o durată de timp excesivă în detenţie.

Doctrina juridică în materie a explicat faptul că termenul rezonabil prevăzut în art. 5 se calculează de la data reţinerii sau arestării preventive şi se sfârşeşte la data pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chiar nedefinitivă.

După pronunţarea unei asemenea hotărâri, privarea de libertate este autorizată de existenţa condamnării chiar nedefinitivă, pronunţată de un tribunal competent, care presupune atât o constatare a vinovăţiei, consecutivă stabilirii, potrivit legii, a comiterii unei infracţiuni, cât şi aplicarea unei pedepse sau a altor măsuri privative de libertate.

În acest caz, durata arestării preventive a unei persoane pe parcursul judecării apelului sau recursului se analizează din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede, în art. 5 paragraf 3 că „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menţionată se calculează de la data la care persoana acuzată este reţinută sau arestată (diesa quo) şi se sfârşeşte la momentul pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chiar nedefinitivă (dies ad quem).

Durata rezonabilă a detenţiei conform art. 5 paragraf 3 se apreciază în concret, instanţele naţionale având obligaţia să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe şi, întrucât persistenţa motivelor plauzibile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidenţieze existenţa, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârşirii unor noi infracţiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorităţi, prin sublinierea complexităţii (restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei).

La art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană se stipulează că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (…).”

Termenul rezonabil în cazul acestei din urmă prevederi are ca moment de început (dies a quo) „formularea unei acuzaţii în materie penală” a cărei semnificaţie a fost stabilită pe calea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Eckle c. R.F.G., hotărârea din 15 iulie 1982, în § 73, şi anume „notificarea oficială provenită de la o autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârşit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecinţe importante cu privire la situaţia persoanei suspectate”, iar ca moment final (dies ad quem) tot pe cale jurisprudenţială s-a stabilit că termenul se raportează la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetare a procesului penal.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Allenet de Ribemont c. Franţei, hotărârea din 10 februarie 1995, în § 47 a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru cel interesat a obiectului procedurii.

De asemenea, în jurisprudenţa instanţei de contencios european s-a stabilit că perioada detenţiei în timpul procedurilor în apel sau în casaţie nu poate fi examinată prin prisma art. 5 paragraf 3, ci potrivit art. 6 paragraf 1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său.

Dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În Codul de procedură penală nu există nicio dispoziţie cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfăşurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituţia termenului rezonabil al arestării.

Astfel, în ceea ce priveşte măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, în primă instanţă, în apel sau în recurs, Codul de procedură penală, cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziţii concrete, previzibile şi accesibile luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive, conţinând numeroase garanţii procesuale, printre care şi cele referitoare la durata măsurii cu distincţiile specifice fazelor procesuale.

În lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancţiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerinţa prevăzută în art. 143 C. proc. pen., respectiv existenţa probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reţine inexistenţa vreunui temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen. privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

În contextul concret al prezentei cauze,practica de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că instanţa de apel sau de fond, pronunţă, în mod legal, în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc. pen., făcând o corectă aplicare şi a dispoziţiilor art. 145 alin. (11) privind obligaţiile impuse în mod efectiv inculpatului, precum şi art. 145 alin. (12) lit. c) C. proc. pen., examinând condiţiile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În sensul celor arătate, curtea de apel a considerat ca fiind justificată iniţial măsura arestării preventive a inculpatului _______________________. pentru buna desfăşurare a procesului penal, în raport cu infracţiunile deduse judecăţii, perioada în care a fost evidenţiată presupusa activitate infracţională, ______________________, modalităţile de comitere a acestora, pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracţiuni, măsură a cărei finalitate s-a estompat, însă, prin trecerea timpului, de la momentul dispunerii sale scurgându-se un interval de 2 ani, 7 luni şi 6 zile, până la pronunţarea în apel – 4 mai 2009, ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării sale în libertate, şi anume cea de-a doua condiţie prevăzută în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., neexistând probe de sustragere de la judecată, nici că inculpatul ar putea comite alte infracţiuni, că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unei părţi din proces sau a unui martor sau că va exercita presiuni asupra vreunei victime.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că în general instanţa de apel sau fond care a făcut o corectă analiză sub aspectul examenului de legalitate şi temeinicie asupra măsurii arestării inculpatului ,prin prisma dispoziţiilor Codul de procedură penală şi în mod just a considerat că se impune înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, apreciind că faptele pretins a fi comise într-un interval de timp şi deduse judecăţii, în raport cu probele administrate, se circumstanţiază cerinţei prevăzută în art. 143 C. proc. pen. şi a conferit, în mod legal, încălcării termenului rezonabil al măsurii arestării, accepţiunea schimbării temeiului prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, şi anume a condiţiei privind pericolul pentru ordinea publică, ceea ce a atras incidenţa art. 139 alin. (1) C. proc. pen. şi înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc. pen.

Astfel, în mod expres, instanţa de CJUE a arătat constant raportându-se prin declarații comune cu CEDO: „conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, cu titlu de exemplu, cauza Slezevicius c. Lituaniei; cauza Tudorache c. României), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcţie de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului şi comportamentul autorităţilor.”

Aşadar, apreciem că nu se susţine critica de netemeinicie invocată de către procuror cu privire la recursul nostru, şi din perspectiva noţiunii de nerezonabilitate prevăzută în art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece instanţa de apel a procedat, în mod efectiv, la analizarea criteriilor stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza propriului examen efectuat asupra condiţiilor de legalitate şi temeinicie a dispoziţiei de înlocuire a măsurii arestării. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc. pen., precum şi a celorlalte prevederi legale care au fost dispuse şi i-au conferit efectivitate măsurii, a constatat că cele trei criterii stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului respectiv cele privind desfăşurarea unui proces, gradul  de complexitate al cauzei, circumstanţele personale ale inculpatului,…

Astfel, în mod eronat a fost apreciată în verificarea condiţiilor prevăzute în art. 139CPP cu referire la art. 350 C. proc. pen. nedepășirea termenului rezonabil al măsurii arestării preventive prin prisma art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care,considerăm noi că deja a condus la schimbarea temeiului legal avut în vedere iniţial la luarea măsurii arestării, respectiv cea de-a doua condiţie a art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., privind pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, ceea ce a atras ca temei aplicabilitatea art. 139 alin. (1) C. proc. pen. în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Faţă de aceste considerente, Curtea de Apel _____________, în baza art. 38515  C. proc. pen. rap la art 3856  C. proc. pen, urmează a admite recursul subsemnațiilor cu consecința înlocuirii măsurii preventive.

 

Pe un plan mai general împartașim opinia potrivit careia orice infractiune savârsita prezinta pericol concret pentru opinia publica, însa – tinând seama atât de principiile CEDO cât si de practica instantelor de judecata din tara si din U.E., care admit principiul potrivit caruia arestarea este o masura de exceptie, fara a conduce la depasirea unui termen rezonabil ori la încalcarea drepturilor de care inculpatul trebuie sa se bucure, si urmeaza a aprecia gradul de pericol social odata cu individualizarea pedepselor în împrejurarea dispunerii hotarârii judecatoresti – în cazul în care se va pronunta o hotarâre de condamnare.

Prezumtia potrivit careia, în lipsa masurii arestarii preventive a unor persoane, sunt create situatii în care cercetarea în stare de libertate a unor autori ar putea favoriza savârsirea de catre acestia de noi fapte penale cu mult mai grave în cazul de fata nu are temei, fiind bine stiut ca, pericolul concret pentru ordinea publica prin lasarea în libertate a unei persoane trebuie dedusa din probele administrate raportat la fiecare fapta savârsita si nu în alt mod.

Analizând oportunitatea mentinerii arestului inculpatului prin prisma exigentelor CEDO (cauzele Scundeanu si Jiga din februarie – martie 2010), opiniem ca referirea la pericolul pentru ordinea publica este invocata în cauza de fata de o maniera abstracta, prin urmare ca nu se bazeaza pe probe, iar prezumtiile si presupunerile nu sunt rezonabile.

Prin hotarârea Scundeanu c. România din 16 februarie 2010, CEDO a sanctionat utilizarea excesiva a notiuni de pericol pentru ordinea publica în situatii abstracte.Curtea a constatat ca, în speta, existau suficiente motive pentru a considera ca inculpatul a comis o infractiune, însa acest fapt nu este suficient pentru a permite arestarea sa. Curtea a amintit ca referirea la pericolul pentru ordinea publica nu poate fi invocata de o maniera abstracta de catre autoritati, acestea trebuind sa se bazeze pe probe, nu pe prezumtii si presupuneri. Curtea a amintit si faptul ca, asa cum a decis în hotarârea Letellier c. Franta, luarea în considerare a pericolului pentru ordinea publica se poate face doar în circumstante exceptionale, în care exista probe care sa indice magnitudinea pericolului real pentru ordinea publica pe care l-ar prezenta lasarea unui acuzat în libertate.Curtea a amintit si ca, în hotarârea Calmanovici, concluzionase ca autoritatile judiciare nu au furnizat motive pertinente si suficiente pentru a justifica necesitatea mentinerii reclamantului în stare de detentie provizorie, întrucât nu au prezentat fapte concrete pe baza carora au estimat riscul lasarii reclamantului în libertate si nici nu au explicat imposibilitatea de a aplica masuri alternative detentiei.

În cauza Scundeanu c. România, situatia este identica, autoritatile omitând sa indice probele concrete care indica existenta unui pericol pentru ordinea publica care ar fi rezultat din judecarea inculpatului în stare de libertate. În plus, Curtea a constatat ca instantele nu au explicat niciodata de ce luarea unei alte masuri preventive nu ar fi fost suficienta, iar simplul fapt ca reclamantul era recidivist nu putea sa justifice mentinerea sa în stare de arest.

Conform jurisprudentei, Curtea a dezvoltat 4 motive în baza carora arestarea preventiva este considerata ca justificata :

-pericolul de fuga din partea acuzatului (Stögmuller c. Autriche, arret du 10 novembre 1969, série A no 9, § 15) ;

-riscul ca acuzatul , odata pus în libertate sa împiedice buna administrare a justitiei (Wemhoff c. Allemagne, 27 juin 1968, § 14, série A no 7),

-ori sa comita noi infractiuni (Matzenetter c. Autriche, arret du 10 novembre 1969, série A no 10, § 9)

-existenta unui pericol pentru ordinea publica (Letellier c. France, 26 juin 1991, § 51, série A no 207 et Hendriks c. Pays-Bas (déc.), no 43701/04, 5 juillet 2007).

În cauza Jiga c. România, din martie 2010, Curtea constata ca anumite infractiuni, prin gravitatea lor particulara si prin reactia publicului pot determina o stare de pericol pentru comunitate, justificând astfel luarea masurii arestarii preventive cel putin pentru o anumita durata de timp.

Acest pericol însa descreste pe masura trecerii timpului, iar autoritatile trebuie sa motiveze de o maniera concreta necesitatea mentinerii starii de arest (I.A. c. France, 23 septembre 1998, §§ 104-105, Recueil des arrets et décisions 1998 VII). Continuarea detentiei asadar poate fi justificata daca din anumite elemente concrete rezulta ca trebuie acordata prioritate protejarii ordinii publice, libertatea individuala trecând în subsidiar (Smirnova c. Russie, nos 46133/99 et 48183/99, § 61, CEDH 2003 IX (extraits)).

Starea de libertate constituie normalitatea iar concluzia ca lasarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publica trebuie sa se întemeieze pe convingerea – data de tot materialul probator al cauzei – ca învinuitul, odata liber, va savârsi fapte cu conotatie penala, se va sustrage cercetarii judecatoresti sau va încerca sa zadarniceasca aflarea adevarului.

A rationa în sensul ca punerea în primejdie a colectivitatii prin lasarea în libertate a inculpatului în conditiile descrise mai sus, sau rezonanta faptei în colectivitate pot fi deduse exclusiv din împrejurarile în care s-a comis fapta, natura si gravitatea acesteia si ca nu sunt necesare probe certe aflate la dosarul cauzei, ar însemna ca instanta sa se pronunte cu neobservarea conditiilor expres stabilite prin textul de lege mentionat, ceea ce este inadmisibil fata de libertatea persoanei prezumate nevinovata.. Gravitatea faptelor si rezonanta sociala negativa a acestora, asa dupa cum au fost prezentate pâna la acest moment la dosar, nu pot conduce automat la concluzia existentei unui pericol pentru ordinea publica pe care l-ar determina lasarea inculpatului în libertate ci, dimpotriva, acest pericol trebuie sa rezulte din coroborarea tuturor elementelor administrate în acuzare, respectiv produse în aparare, în caz contrar ajungându-se la arbitrariu, solutie inacceptabila cât priveste luarea unei hotarâri asupra libertatii persoanei. Conceptul de ordine publica în sensul legii penale trebuie înteles ca o reactie colectiva fata de anumite stari de lucruri, cu impact imediat asupra opiniei publice.

În prezenta cauza au trecut mai bine de ___________________ de la arestare, iar conduita ulterioara a inculpatuțiilor nu este de natura a demonstra un pericol public.

Respectând exigentele CEDO, opiniem  ca nu se mai impune mentinerea arestarii preventive, atât din perspectiva inexistentei unei stari de pericol pentru ordinea publica cât si prin raportare la stadiul procedurii.

Potrivit aprecierilor Curtii, revine tribunalelor nationale obligatia de a motiva în concret, pe baza unor fapte pertinente, motivele pentru care se considera ca prin punerea în libertate a acuzatului s-ar crea pericol pentru ordinea publica (mutatis mutandis, Letellier précité, § 51, et Patsouria précité, § 72).

Or, în cauza de fata constatam ca acest aspect nu mai poate motivat rezonabil si pertinent în asa fel încât sa reziste criticilor Curtii.

În lipsa unor criterii legale exprese pentru stabilirea pericolului social concret pentru ordinea publica, acesta ar trebui analizat fie raportat la fapta comisa, fie la persoana inculpatului, fie la ambele.

Tinând seama de exigentele CEDO recent reiterate, constatam ca se impune luarea unei masuri alternative prevazute de lege, neprivativa de libertate, deoarece conduita nonviolenta a noastra pe care întelegem sa o adoptăm în societate nu prezinta pericol imediat, prin urmare nefiind justificata necesitatea protejarii ordinii publice.

În aceste conditii, lasarea în libertate a noastră nu este de natura sa provoace o stare de nesiguranta si neliniste în rândul opiniei publice acesta putând fi judecat în stare de libertate în continuare.

Raportat la perioada de arestare preventiva de ___________, la faza în care se afla cercetarea judecatoreasca, la aspectul ca am fost audiați ,precum si tinând seama de natura infractiunilor retinute opiniem ca pericolul pentru ordinea publica s-a diminuat si ca buna desfasurare a procesului penal poate fi asigurata si printr-o alta masura preventiva mai putin drastica, motiv pentru care veți dispune înlocuirea arestului cu obligatia de a nu parasi tara fara încuviintarea instantei.

 

În consecință

SOLICITĂM

 

Admiterea recursului și înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă alternativă la detenâie arătată de art. 136 CPP

 

 

 

 

Cu Respect

inculpații

Publicat de: episcopleontiuc | 7 iunie 2012

In curand


Un nou site de jurisprudenta si doctrina are ofera un inalt rang de profesionalism in drept si doctrina

 

Categorii