Publicat de: episcopleontiuc | 12 iunie 2012

Leontiuc – Motive de recurs . Inlocuirea masurii preventive


Către Curtea de Apel ____________

Secția Penală

 

Subsemnații _____________________și ________________________ (ambii cu datele la dosar), inculpați recurenți în prezentul dosar, în temeiul art. 385 ind.10 al.(3) CPPrap. la art. 385 ind.6 al(3) CPP  înaintăm

 

MOTIVE DE RECURS

 

prin care solicităm admiterea recursului declarat de inculpații subsemnați împotriva încheierii recurate pronunțată de Tribunalul _______________________ prin care s-a menținut măsura arestului preventiv față de inculpați, avându-se în vedere cazul prev. de art. 148 lit. f proc.pen.

Apreciem că această menținere este nelegală și înțelegem să invocăm disp. art. 5 paragraf 3 din CEDO, respectiv teza juridică conform căreia detenția nu este legitimă întrucât a depășit un termen rezonabil.

Potrivit art. 5 paragraf 3 din CEDO orice persoană arestată sau deținută are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, astfel că se impune ca acuzatul să fie pus imediat în libertate, de îndată ce detenția încetează a mai fi rezonabilă (cauza Mckay contra Marea Britanie). CEDO a susținut două reguli în interpretarea art. 5 paragraf 3, respectiv caracterul rezonabil al detenției nu poate fi apreciat în abstract, ci doar în concret în funcție de trăsăturile specifice ale fiecărui caz în parte, precum și persistența unei suspiciuni rezonabile că acuzatul a săvârșit o infracțiune, care este o condiție sine qua non pentru continuarea detenției, dar după o anumită perioadă nu mai este suficientă. S-a menținut măsura arestului preventiv a subsemnațilori, avându-se în vedere cazul prevăzut de art. 148 lit. f proc.pen. respectiv pedeapsa prev. de lege este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Trebuie reținut că probatoriul nu a fost administrat integral, fiind respinse probele propuse de apărare plauzibile pentru faza de apel. S-a apreciat de către instanța de fond că cercetarea judecătorească s-ar desfășura în mai bune condiții cu inculpațiit în stare de arest preventiv, însă acest motiv intră în contradicție cu jurisprudența CEDO. Susținem că nu este analizat caracterul subsidiar al arestării preventive, în sensul că se anticipează o hotărâre de condamnare, fiind încălcată prezumția de nevinovăție. Tribunalul  în motivarea încheierii face trimitere la pericolul concret pentru ordinea publică prev. de art. 148 lit. f proc.pen. însă nu se arată probele care dovedesc acest pericol concret pentru ordinea publică. CEDO susține că menținerea arestului preventiv nu poate fi motivată prin elemente abstracte, având în vedere doar gravitatea infracțiunii (cauza Matskus contra Rusia). Tribunalul menține arestarea preventivă a subsemnațiilori, deși nu există temeiuri suficiente și pertinente, fiind încălcat art. 5 paragraf 3 din CEDO. CEDO a stabilit că gravitatea infracțiunii de _______________________, nu este un temei suficient pentru menținerea măsurii arestului preventiv. Gravitatea suspiciunii rezonabile este dată doar de încadrarea Parchetului. În motivarea încheierii Tribunalul se face confuzie între pericolul pentru ordinea publică și gravitatea infracțiunii. Pericolul pentru ordinea publică este creat de persoana inculpatului vizavi de comunitatea umană.

Considerăm că  ar trebui să se răspundă la întrebarea prin ce este periculos inculpatul?. Esențial este persoana subsemnațiilor și nu gravitatea infracțiunii. Instanța nu face nicio trimitere la persoana subsemnațiilor, nu se arată pericolul concret pe care l-ar reprezenta pentru ordinea publică lăsarea în libertate a subsemnațiilor față de comunitatea umană. În recente cauze CEDO a dispus condamnarea unor state pentru că instanțele naționale nu au luat în considerare anumite elemente care țin de viața personală a inculpatului (cauza Matskus contra Rusia), menținând măsura arestului preventiv doar raportat la gravitatea infracțiunii.

Un alt argument invocat de instanța de fond în menținerea măsurii arestului preventiv a fost dat de finalizarea cercetării judecătorești, fiind necesară menținerea arestului preventiv pentru ambigua în buna condiție a procesului. Buna desfășurare a procesului penal este un scop general al măsurilor preventive, dar nu poate fi echivalat cu un temei de arestare. În niciun moment nu a fost invocat cazul prev. de art. 148 lit. b proc.pen. respectiv riscul influențării martorilor la modul credibil, din moment ce cei acceptați de instanță sun deja audiați. Nu a fost dovedit un asemenea comportament în sarcina subsemnațiilor..

CEDO a stabilit că este incompatibilă o motivare stereotip, fără a se face o analiză concretă a împrejurărilor cauzei. Menținerea în stare de arest preventiv a unei persoane este absolut neconvingătoare. Trebuia precizat în motivarea încheierii de ce instanța de fond apreciază că celelalte măsuri preventive sunt insuficiente. Comitetul ONU pentru Drepturile Omului, citat de CJUE, a statuat că în motivarea măsurii arestului preventiv trebuie să se aibă în vedere și aspetul de ce nu s-au avut în vedere măsuri alternative. De asemenea,și CEDO a stabilit că libertatea persoanei este regula, iar privarea de libertate este excepția. Se încalcă flagrant prezumția de nevinovăție și se anticipează o hotărâre de condamnare.

 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că în cursul desfăşurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate şi numai în cazuri deosebite, ca de exemplu atunci când fapta sau persoana făptuitorului prezintă un pericol social grav (cauzaContrada c. Italiei, hotărârea din 14 ianuarie 1997; cauza Dinler c. Turciei, hotărârea din 31 mai 2005), acuzatul să se afle în stare de deţinere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (cauza Letellier c. Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991).

Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, cu titlu de exemplu, cauza Slezevicius c. Lituaniei; cauza Tudorache c. României), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcţie de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului şi comportamentul autorităţilor. Persistenţa motivelor plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis o infracţiune este o condiţie sine qua non a regularităţii menţinerii în detenţie. O bănuială puternică privind comiterea de către inculpat a unor infracţiuni grave poate justifica iniţial detenţia. Totuşi, după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanţele să aducă alte motive care să justifice continuarea privării de libertate.

În situaţia în care motivele de menţinere a stării de arest se menţin o perioadă mai mare de timp şi se dovedesc suficiente şi pertinente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se impune şi verificarea diligenţelor depuse de instanţele naţionale pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei (cauzele Naus c. Poloniei, hotărârea din 16 septembrie 2008; Hesse c. Austriei, hotărârea din 25 ianuarie 2007; Hass c. Poloniei, hotărârea din 7 noiembrie 2006; Kalay c. Turciei, hotărârea din 22 septembrie 2005).

Tot sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al măsurii arestării preventive, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 5 din Convenţie şi în situaţia în care instanţele naţionale nu au analizat posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauţiune, interdicţia de a părăsi ţara sau oraşul (cauzele Khudoyorov c. Rusiei, hotărârea din 8 noiembrie 2005; Vrencev c. Serbiei, hotărârea din 23 septembrie 2008; Lelievre c. Belgiei, hotărârea din 8 noiembrie 2007; Kankowski c. Poloniei, hotărârea din 4 octombrie 2005 ).

 

În consecinţă, faza judecăţii se poate realiza numai în temeiul Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii, prin aplicarea şi interpretarea art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Art. 5 paragraf 3 din Convenţie se referă numai la persoanele arestate preventiv în faza de urmărire penală, precum şi în faza judecăţii în primă instanţă şi are ca scop garantarea dreptului la libertate al unei persoane prin evitarea menţinerii acesteia pentru o durată de timp excesivă în detenţie.

Doctrina juridică în materie a explicat faptul că termenul rezonabil prevăzut în art. 5 se calculează de la data reţinerii sau arestării preventive şi se sfârşeşte la data pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chiar nedefinitivă.

După pronunţarea unei asemenea hotărâri, privarea de libertate este autorizată de existenţa condamnării chiar nedefinitivă, pronunţată de un tribunal competent, care presupune atât o constatare a vinovăţiei, consecutivă stabilirii, potrivit legii, a comiterii unei infracţiuni, cât şi aplicarea unei pedepse sau a altor măsuri privative de libertate.

În acest caz, durata arestării preventive a unei persoane pe parcursul judecării apelului sau recursului se analizează din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede, în art. 5 paragraf 3 că „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menţionată se calculează de la data la care persoana acuzată este reţinută sau arestată (diesa quo) şi se sfârşeşte la momentul pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chiar nedefinitivă (dies ad quem).

Durata rezonabilă a detenţiei conform art. 5 paragraf 3 se apreciază în concret, instanţele naţionale având obligaţia să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe şi, întrucât persistenţa motivelor plauzibile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidenţieze existenţa, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârşirii unor noi infracţiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorităţi, prin sublinierea complexităţii (restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei).

La art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană se stipulează că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (…).”

Termenul rezonabil în cazul acestei din urmă prevederi are ca moment de început (dies a quo) „formularea unei acuzaţii în materie penală” a cărei semnificaţie a fost stabilită pe calea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Eckle c. R.F.G., hotărârea din 15 iulie 1982, în § 73, şi anume „notificarea oficială provenită de la o autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârşit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecinţe importante cu privire la situaţia persoanei suspectate”, iar ca moment final (dies ad quem) tot pe cale jurisprudenţială s-a stabilit că termenul se raportează la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetare a procesului penal.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Allenet de Ribemont c. Franţei, hotărârea din 10 februarie 1995, în § 47 a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru cel interesat a obiectului procedurii.

De asemenea, în jurisprudenţa instanţei de contencios european s-a stabilit că perioada detenţiei în timpul procedurilor în apel sau în casaţie nu poate fi examinată prin prisma art. 5 paragraf 3, ci potrivit art. 6 paragraf 1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său.

Dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În Codul de procedură penală nu există nicio dispoziţie cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfăşurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituţia termenului rezonabil al arestării.

Astfel, în ceea ce priveşte măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, în primă instanţă, în apel sau în recurs, Codul de procedură penală, cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziţii concrete, previzibile şi accesibile luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive, conţinând numeroase garanţii procesuale, printre care şi cele referitoare la durata măsurii cu distincţiile specifice fazelor procesuale.

În lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancţiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerinţa prevăzută în art. 143 C. proc. pen., respectiv existenţa probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reţine inexistenţa vreunui temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen. privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

În contextul concret al prezentei cauze,practica de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că instanţa de apel sau de fond, pronunţă, în mod legal, în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc. pen., făcând o corectă aplicare şi a dispoziţiilor art. 145 alin. (11) privind obligaţiile impuse în mod efectiv inculpatului, precum şi art. 145 alin. (12) lit. c) C. proc. pen., examinând condiţiile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

În sensul celor arătate, curtea de apel a considerat ca fiind justificată iniţial măsura arestării preventive a inculpatului _______________________. pentru buna desfăşurare a procesului penal, în raport cu infracţiunile deduse judecăţii, perioada în care a fost evidenţiată presupusa activitate infracţională, ______________________, modalităţile de comitere a acestora, pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracţiuni, măsură a cărei finalitate s-a estompat, însă, prin trecerea timpului, de la momentul dispunerii sale scurgându-se un interval de 2 ani, 7 luni şi 6 zile, până la pronunţarea în apel – 4 mai 2009, ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării sale în libertate, şi anume cea de-a doua condiţie prevăzută în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., neexistând probe de sustragere de la judecată, nici că inculpatul ar putea comite alte infracţiuni, că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unei părţi din proces sau a unui martor sau că va exercita presiuni asupra vreunei victime.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că în general instanţa de apel sau fond care a făcut o corectă analiză sub aspectul examenului de legalitate şi temeinicie asupra măsurii arestării inculpatului ,prin prisma dispoziţiilor Codul de procedură penală şi în mod just a considerat că se impune înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, apreciind că faptele pretins a fi comise într-un interval de timp şi deduse judecăţii, în raport cu probele administrate, se circumstanţiază cerinţei prevăzută în art. 143 C. proc. pen. şi a conferit, în mod legal, încălcării termenului rezonabil al măsurii arestării, accepţiunea schimbării temeiului prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, şi anume a condiţiei privind pericolul pentru ordinea publică, ceea ce a atras incidenţa art. 139 alin. (1) C. proc. pen. şi înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc. pen.

Astfel, în mod expres, instanţa de CJUE a arătat constant raportându-se prin declarații comune cu CEDO: „conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, cu titlu de exemplu, cauza Slezevicius c. Lituaniei; cauza Tudorache c. României), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcţie de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului şi comportamentul autorităţilor.”

Aşadar, apreciem că nu se susţine critica de netemeinicie invocată de către procuror cu privire la recursul nostru, şi din perspectiva noţiunii de nerezonabilitate prevăzută în art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece instanţa de apel a procedat, în mod efectiv, la analizarea criteriilor stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza propriului examen efectuat asupra condiţiilor de legalitate şi temeinicie a dispoziţiei de înlocuire a măsurii arestării. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C. proc. pen., precum şi a celorlalte prevederi legale care au fost dispuse şi i-au conferit efectivitate măsurii, a constatat că cele trei criterii stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului respectiv cele privind desfăşurarea unui proces, gradul  de complexitate al cauzei, circumstanţele personale ale inculpatului,…

Astfel, în mod eronat a fost apreciată în verificarea condiţiilor prevăzute în art. 139CPP cu referire la art. 350 C. proc. pen. nedepășirea termenului rezonabil al măsurii arestării preventive prin prisma art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care,considerăm noi că deja a condus la schimbarea temeiului legal avut în vedere iniţial la luarea măsurii arestării, respectiv cea de-a doua condiţie a art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., privind pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, ceea ce a atras ca temei aplicabilitatea art. 139 alin. (1) C. proc. pen. în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Faţă de aceste considerente, Curtea de Apel _____________, în baza art. 38515  C. proc. pen. rap la art 3856  C. proc. pen, urmează a admite recursul subsemnațiilor cu consecința înlocuirii măsurii preventive.

 

Pe un plan mai general împartașim opinia potrivit careia orice infractiune savârsita prezinta pericol concret pentru opinia publica, însa – tinând seama atât de principiile CEDO cât si de practica instantelor de judecata din tara si din U.E., care admit principiul potrivit caruia arestarea este o masura de exceptie, fara a conduce la depasirea unui termen rezonabil ori la încalcarea drepturilor de care inculpatul trebuie sa se bucure, si urmeaza a aprecia gradul de pericol social odata cu individualizarea pedepselor în împrejurarea dispunerii hotarârii judecatoresti – în cazul în care se va pronunta o hotarâre de condamnare.

Prezumtia potrivit careia, în lipsa masurii arestarii preventive a unor persoane, sunt create situatii în care cercetarea în stare de libertate a unor autori ar putea favoriza savârsirea de catre acestia de noi fapte penale cu mult mai grave în cazul de fata nu are temei, fiind bine stiut ca, pericolul concret pentru ordinea publica prin lasarea în libertate a unei persoane trebuie dedusa din probele administrate raportat la fiecare fapta savârsita si nu în alt mod.

Analizând oportunitatea mentinerii arestului inculpatului prin prisma exigentelor CEDO (cauzele Scundeanu si Jiga din februarie – martie 2010), opiniem ca referirea la pericolul pentru ordinea publica este invocata în cauza de fata de o maniera abstracta, prin urmare ca nu se bazeaza pe probe, iar prezumtiile si presupunerile nu sunt rezonabile.

Prin hotarârea Scundeanu c. România din 16 februarie 2010, CEDO a sanctionat utilizarea excesiva a notiuni de pericol pentru ordinea publica în situatii abstracte.Curtea a constatat ca, în speta, existau suficiente motive pentru a considera ca inculpatul a comis o infractiune, însa acest fapt nu este suficient pentru a permite arestarea sa. Curtea a amintit ca referirea la pericolul pentru ordinea publica nu poate fi invocata de o maniera abstracta de catre autoritati, acestea trebuind sa se bazeze pe probe, nu pe prezumtii si presupuneri. Curtea a amintit si faptul ca, asa cum a decis în hotarârea Letellier c. Franta, luarea în considerare a pericolului pentru ordinea publica se poate face doar în circumstante exceptionale, în care exista probe care sa indice magnitudinea pericolului real pentru ordinea publica pe care l-ar prezenta lasarea unui acuzat în libertate.Curtea a amintit si ca, în hotarârea Calmanovici, concluzionase ca autoritatile judiciare nu au furnizat motive pertinente si suficiente pentru a justifica necesitatea mentinerii reclamantului în stare de detentie provizorie, întrucât nu au prezentat fapte concrete pe baza carora au estimat riscul lasarii reclamantului în libertate si nici nu au explicat imposibilitatea de a aplica masuri alternative detentiei.

În cauza Scundeanu c. România, situatia este identica, autoritatile omitând sa indice probele concrete care indica existenta unui pericol pentru ordinea publica care ar fi rezultat din judecarea inculpatului în stare de libertate. În plus, Curtea a constatat ca instantele nu au explicat niciodata de ce luarea unei alte masuri preventive nu ar fi fost suficienta, iar simplul fapt ca reclamantul era recidivist nu putea sa justifice mentinerea sa în stare de arest.

Conform jurisprudentei, Curtea a dezvoltat 4 motive în baza carora arestarea preventiva este considerata ca justificata :

-pericolul de fuga din partea acuzatului (Stögmuller c. Autriche, arret du 10 novembre 1969, série A no 9, § 15) ;

-riscul ca acuzatul , odata pus în libertate sa împiedice buna administrare a justitiei (Wemhoff c. Allemagne, 27 juin 1968, § 14, série A no 7),

-ori sa comita noi infractiuni (Matzenetter c. Autriche, arret du 10 novembre 1969, série A no 10, § 9)

-existenta unui pericol pentru ordinea publica (Letellier c. France, 26 juin 1991, § 51, série A no 207 et Hendriks c. Pays-Bas (déc.), no 43701/04, 5 juillet 2007).

În cauza Jiga c. România, din martie 2010, Curtea constata ca anumite infractiuni, prin gravitatea lor particulara si prin reactia publicului pot determina o stare de pericol pentru comunitate, justificând astfel luarea masurii arestarii preventive cel putin pentru o anumita durata de timp.

Acest pericol însa descreste pe masura trecerii timpului, iar autoritatile trebuie sa motiveze de o maniera concreta necesitatea mentinerii starii de arest (I.A. c. France, 23 septembre 1998, §§ 104-105, Recueil des arrets et décisions 1998 VII). Continuarea detentiei asadar poate fi justificata daca din anumite elemente concrete rezulta ca trebuie acordata prioritate protejarii ordinii publice, libertatea individuala trecând în subsidiar (Smirnova c. Russie, nos 46133/99 et 48183/99, § 61, CEDH 2003 IX (extraits)).

Starea de libertate constituie normalitatea iar concluzia ca lasarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publica trebuie sa se întemeieze pe convingerea – data de tot materialul probator al cauzei – ca învinuitul, odata liber, va savârsi fapte cu conotatie penala, se va sustrage cercetarii judecatoresti sau va încerca sa zadarniceasca aflarea adevarului.

A rationa în sensul ca punerea în primejdie a colectivitatii prin lasarea în libertate a inculpatului în conditiile descrise mai sus, sau rezonanta faptei în colectivitate pot fi deduse exclusiv din împrejurarile în care s-a comis fapta, natura si gravitatea acesteia si ca nu sunt necesare probe certe aflate la dosarul cauzei, ar însemna ca instanta sa se pronunte cu neobservarea conditiilor expres stabilite prin textul de lege mentionat, ceea ce este inadmisibil fata de libertatea persoanei prezumate nevinovata.. Gravitatea faptelor si rezonanta sociala negativa a acestora, asa dupa cum au fost prezentate pâna la acest moment la dosar, nu pot conduce automat la concluzia existentei unui pericol pentru ordinea publica pe care l-ar determina lasarea inculpatului în libertate ci, dimpotriva, acest pericol trebuie sa rezulte din coroborarea tuturor elementelor administrate în acuzare, respectiv produse în aparare, în caz contrar ajungându-se la arbitrariu, solutie inacceptabila cât priveste luarea unei hotarâri asupra libertatii persoanei. Conceptul de ordine publica în sensul legii penale trebuie înteles ca o reactie colectiva fata de anumite stari de lucruri, cu impact imediat asupra opiniei publice.

În prezenta cauza au trecut mai bine de ___________________ de la arestare, iar conduita ulterioara a inculpatuțiilor nu este de natura a demonstra un pericol public.

Respectând exigentele CEDO, opiniem  ca nu se mai impune mentinerea arestarii preventive, atât din perspectiva inexistentei unei stari de pericol pentru ordinea publica cât si prin raportare la stadiul procedurii.

Potrivit aprecierilor Curtii, revine tribunalelor nationale obligatia de a motiva în concret, pe baza unor fapte pertinente, motivele pentru care se considera ca prin punerea în libertate a acuzatului s-ar crea pericol pentru ordinea publica (mutatis mutandis, Letellier précité, § 51, et Patsouria précité, § 72).

Or, în cauza de fata constatam ca acest aspect nu mai poate motivat rezonabil si pertinent în asa fel încât sa reziste criticilor Curtii.

În lipsa unor criterii legale exprese pentru stabilirea pericolului social concret pentru ordinea publica, acesta ar trebui analizat fie raportat la fapta comisa, fie la persoana inculpatului, fie la ambele.

Tinând seama de exigentele CEDO recent reiterate, constatam ca se impune luarea unei masuri alternative prevazute de lege, neprivativa de libertate, deoarece conduita nonviolenta a noastra pe care întelegem sa o adoptăm în societate nu prezinta pericol imediat, prin urmare nefiind justificata necesitatea protejarii ordinii publice.

În aceste conditii, lasarea în libertate a noastră nu este de natura sa provoace o stare de nesiguranta si neliniste în rândul opiniei publice acesta putând fi judecat în stare de libertate în continuare.

Raportat la perioada de arestare preventiva de ___________, la faza în care se afla cercetarea judecatoreasca, la aspectul ca am fost audiați ,precum si tinând seama de natura infractiunilor retinute opiniem ca pericolul pentru ordinea publica s-a diminuat si ca buna desfasurare a procesului penal poate fi asigurata si printr-o alta masura preventiva mai putin drastica, motiv pentru care veți dispune înlocuirea arestului cu obligatia de a nu parasi tara fara încuviintarea instantei.

 

În consecință

SOLICITĂM

 

Admiterea recursului și înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă alternativă la detenâie arătată de art. 136 CPP

 

 

 

 

Cu Respect

inculpații


Lasă o opinie

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Categorii

%d blogeri au apreciat: